Și lumea nu a mai fost la fel…

 

„Bunico, spune-mi o poveste. O poveste de pe vremea ta, nu din cărți. Cum era pe atunci…”, o rugase Copila cu ochii rotunzi și negri, în care se reflectau razele Lunii.

„Pe vremea mea… Cum să fi fost, ca și în alte vremuri, cu oameni buni și răi, cu vești bune și proaste, cu boli și vindecări, cu speranță și cu iubire, cu neiubire…”, replică Bunica. „Cu neiubire? Se poate trăi fără iubire?”, mai întrebă Copila, apoi se așeză cuminte să afle povestea altor timpuri.

„Erau timpuri nu chiar de demult trecute, dar care au schimbat Lumea. Timpuri în care oamenii mimau dragostea, în care născoceau boli ca să poată vinde medicamente, în care schingiuiau suflete ca să poată părea salvatori. O lume în care, peste lăcomie, trufie și minciună a năvălit și o molimă dată de-un virus căruia nu-i cunoștea nimeni leacul. Molima i-a închis în case, unde ei și-au cunoscut adevăratul chip și suflet. Unii, cei frumoși, au trecut cu bine peste necazul căzut peste ei, alții și-au arătat viețile schimonosite. Din oamenii pe care lumea îi știa buni și drepți au țâșnit creaturi urâte, înfiorătoare, care nu știau decât să fure fericire și s-o ardă, s-o facă scrum. Nici măcar nu știau să o păstreze pentru ei, o aruncau în focul orgoliilor și mândriilor. Cei mai buni, mai frumoși, i-au privit un timp, nădăjduind că se înșeală, că vor redeveni ce au fost și ce știau ei, apoi și-au întors chipul către Îngeri. Doar ei îi mai puteau ajuta să scape de oamenii cu suflete schilodite și care împroșcau venin peste tot”, a început Bunica.

„Cum așa?”, întrebă Copila. „Ce s-a întâmplat cu ei, cine i-a rănit și cum au putut trăi? Unde era pe Doamne-Doamne pe atunci?”.

Doamne-Doamne și Îngerii erau acolo unde sunt și acum, doar că nu toți oamenii îi vedeau și le cereau sfatul. Erau orbi de mândri, furioși că pungile nu le sunt atât de pline cum ar vrea, pizmași că nu toată lumea făcea sluj la picioarele lor, așa cum credeau ei că merită, gândi Bunica, iar dacă micuța i-ar fi privit ochii poate că ar fi văzut, ca pe un ecran al trecutului, multe imagini dintr-o Lume în care iubirea fusese alungată de la stăpânire.

„Și boala, cum au trecut oamenii peste ea? Tu de unde știi toate astea, Buni”, întrebă Copila.

Bunica îi zâmbi, mai aruncă o privire peste anii ce i-au socotit vârsta, apoi o îmbrățișă. „Oamenii au trăit și peste molimă, draga mea. Nu toți, dar cei care au avut noroc și misiune pentru vremurile noi au mers mai departe. Au creat o nouă lume în care ești și tu. O lume în care minciuna, trădarea, lașitatea, lăcomia se pedepsesc prin uitarea de oameni. Adică, minți sau îi rănești pe cei din jur? Oamenii din jurul tău te închid într-un cufăr invizibil. Rămâi tu cu răutățile tale, te judeci singur și îți dai verdict”.

„Și pe urmă?”, întrebă Copila. „Dacă ești om bun, vei ieși la Lumină, dacă nu, vei petrece viața în acel cufăr”, spuse Bunica.

„Viața într-un cufăr e îngrozitoare, gândi micuța, e ca și cum aș sta mereu sub patul în care visez frumos și îmi care îmi scriu toate dorințele în jurnal. De ce s-or fi întâmplat toate aceste lucruri?”, mai întrebă Copila în timp ce căsca și își așeza jucăria preferată lângă pernă. „Pentru ca oamenii să învețe să se prețuiască și să-i iubească pe toți cei din jur. Pentru ca răutatea să dispară și să înceapă anii de pace”, rosti Bunica, apoi sărută fruntea Copilei care adormise fericită în Lumea cea plină de iubire.