Pelteaua de gutui – aurul limpede al toamnei românești

Când toamna își lasă mirosul de frunze uscate și fum peste sate, iar gutuii din curți se îngălbenesc ca niște sori, gospodinele știu că a sosit vremea unui ritual vechi cât amintirea: fierberea peltelei de gutui. Într-o lume grăbită, în care gemurile se cumpără la borcan, pelteaua rămâne dovada că timpul – atunci când e lăsat să fiarbă domol – se poate transforma în aur.

Pelteaua este una dintre cele mai fine forme de dulceață din bucătăria tradițională românească. Nu are bucăți de fruct, ci se toarnă limpede și catifelată, ca un chihlimbar roșu care tremură ușor pe linguriță. Este, de fapt, un desert nobil, făcut doar din zeama obținută la fierberea gutuilor, transformată în jeleu natural prin magia pectinei – substanța minune care se ascunde în coajă și în sâmburi. Bunicile o numeau simplu „peltea” și o păstrau în borcane mici, puse la loc de cinste în cămară, lângă compoturile de vișine și dulcețurile de trandafiri. Era gustul copilăriei, o linguriță de bucurie pe o felie de pâine proaspătă sau un strat subțire de lumină roșcată între două foi de prăjitură.

Prepararea ei este un ritual al răbdării. Gutuile, bine coapte și fără pete, se spală de puf și se taie în bucăți mari, cu tot cu coajă și cotoare. Se pun la fiert în apă cât să le acopere, iar casa se umple de miros dulce-acrișor, amestecat cu aromă de lemn cald și iarnă care se apropie. Când fructele s-au înmuiat, se lasă să se scurgă încet printr-un tifon curat. Zeama limpede, aurie, se cântărește și se amestecă apoi cu zahăr – cam 800 de grame la fiecare litru. Totul fierbe la foc mic, sub privirea atentă a gospodinei care știe, dintr-un singur fir de sirop picurat pe farfurie, când a venit clipa potrivită. La final, un strop de zeamă de lămâie aduce limpezime și echilibru. Pelteaua se toarnă fierbinte în borcane mici, care, odată răcite, devin adevărate bijuterii de toamnă.

Pelteaua de gutui este mai mult decât un desert. Este o metaforă a transformării: dintr-un fruct aspru, uneori imposibil de mușcat crud, se naște o dulceață fină și translucidă, care concentrează esența anotimpului. Textura e elastică și catifelată, culoarea variază de la roz pal la roșu rubiniu, iar gustul e un echilibru perfect între dulce și acrișor. Nu are nevoie de gelatină sau conservanți, doar de pectina din gutui, de zahăr și de iubirea cu care se amestecă lingura de lemn.

În multe sate din Moldova și din Ardeal, pelteaua de gutui este încă pregătită toamna, ca un gest de recunoștință pentru roadele anului. Se oferă musafirilor, se pune în coșurile de Crăciun, se servește la ceai sau alături de brânzeturi fine – o combinație pe care bucătarii moderni o redescoperă cu uimire. Se spune că, odinioară, femeile din sat își măsurau priceperea după cât de clară și de frumos colorată le ieșea pelteaua. Era o formă de artă și o dovadă de grijă pentru detaliu, transmisă din mamă în fiică.

Astăzi, pelteaua de gutui revine ca o delicatesă retro, iubită de cei care caută gusturile autentice. O linguriță are puterea de a aduce înapoi liniștea unei lumi simple, mirosul de sobă și bucuria de a face lucrurile cu rost. Poate că de aceea, în fiecare toamnă, când gutuile se pârguiesc pe pervaz, gospodinele simt aceeași chemare: să aprindă focul mic, să umple casa de aromă și să toarne în borcane o parte din lumina galbenă a toamnei.

Pelteaua de gutui nu e doar un dulce. E o amintire care se păstrează la borcan. Teona SOARE