Cosmin Chivu: „Adevărata libertate nu înseamnă să faci tot ce vrei”

* dialog cu regizorul ieșean Cosmin Chivu, profesor la Pace University (SUA)

La 30 de ani după absolvirea Facultății de Actorie din Iași, regizorul Cosmin Chivu, profesor la Pace University (SUA), revine în orașul în care s-a format, cu spectacolul „Ținutul mofturilor”, o adaptare scenică după André Maurois. Premiera are loc duminică, 27 septembrie, de la ora 11:00, la Teatrul „Luceafărul”, în Prologul FITPTI. Într-un interviu despre libertatea copiilor, responsabilitate, tentațiile lumii digitale și rolul teatrului într-o societate obișnuită cu satisfacțiile imediate, artistul vorbește și despre experiența sa în teatrul american, întâlnirea cu Liviu Ciulei și legătura cu Iașul, pe care anii petrecuți în străinătate nu au șters-o.

- Ați plecat din Iași după ce ați absolvit Actoria și v-ați construit, în peste două decenii, o carieră în teatrul american și internațional. Când vă întoarceți astăzi aici ca regizor, ce recunoașteți în dumneavoastră din tânărul format la Iași și ce s-a schimbat fundamental în felul în care înțelegeți teatrul?

- Revin la Iași în calitate de regizor după exact 30 de ani și mă întâlnesc inevitabil cu tânărul care a absolvit Actoria în 1996. Îl regăsesc în aceeași curiozitate, în aceeași nevoie de a descoperi și de a înțelege oamenii prin teatru și, mai ales, în aceeași credință că actorul este sufletul oricărui spectacol. Anii petrecuți la Iași mi-au oferit o bază solidă: dragostea pentru poveste, respectul pentru profesie și convingerea că emoția autentică este cea care ajunge cu adevărat la public. Aceste lucruri au rămas neschimbate, indiferent dacă am lucrat în Europa, în Statele Unite sau în alte părți ale lumii.

Ce s-a schimbat este perspectiva mea asupra rolului regizorului? La început, credeam că regizorul trebuie să aibă toate răspunsurile. Astăzi cred că rolul lui este să creeze condițiile în care actorii și colaboratorii pot descoperi împreună cele mai bune răspunsuri. Am învățat că teatrul nu funcționează prin impunere, ci prin încredere, dialog și colaborare. Experiențele de la New York, întâlnirea cu Liviu Ciulei, activitatea de la Actors Studio și munca pedagogică de la Pace University m-au făcut să văd teatrul nu doar ca pe un act artistic, ci și ca pe un spațiu al întâlnirii dintre oameni și idei.

Astăzi mă întorc la Iași cu aceeași pasiune pe care o aveam în studenție, dar și cu o perspectivă mai largă asupra modului în care teatrul poate construi punți între culturi și generații.

- „Ținutul mofturilor” pornește de la una dintre marile tentații ale copilăriei: să poți face tot ce vrei, fără reguli și fără un adult care să spună „nu”. Când se transformă însă libertatea dintr-un drept într-o povară și cât de devreme poate un copil înțelege că orice libertate presupune și responsabilitate?

- „Ținutul mofturilor” pornește de la o dorință pe care aproape toți am avut-o în copilărie: să putem face orice vrem, fără reguli și fără nimeni care să ne spună „nu”. La prima vedere, pare ideal, dar descoperim repede că libertatea fără limite poate deveni confuză și chiar apăsătoare. Libertatea are sens atunci când vine la pachet cu responsabilitatea. Fără repere și fără asumarea consecințelor, riscă să se transforme în haos.

Cred că cei mici înțeleg acest lucru mult mai repede decât ne imaginăm, dacă li se oferă ocazia să îl descopere singuri, nu dacă li se explică prin lecții moralizatoare.

În teatru se întâmplă exact la fel. Actorul se simte liber atunci când stăpânește o disciplină și își asumă alegerile pe care le face. Regulile nu limitează creativitatea; de multe ori, ele o fac posibilă.

În spectacol, personajele descoperă că, atunci când fiecare se gândește doar la propriile dorințe, ajunge să fie mai singur. În schimb, colaborarea și respectul pentru ceilalți aduc o formă de bucurie mult mai profundă.

Cred că acesta este unul dintre mesajele cele mai importante ale poveștii: adevărata libertate nu înseamnă să faci tot ce vrei, ci să alegi conștient ceea ce este bun pentru tine și pentru cei din jur.

- Ați lucrat cu actori și studenți în Statele Unite, Europa și Asia și predați la Pace University. După contactul cu sisteme de formare atât de diferite, mai putem vorbi despre o școală românească, una americană sau una europeană de actorie? Ce trădează, pentru un profesor experimentat, locul în care a fost format un actor?

- Trăim într-o lume în care ideile circulă foarte rapid, iar actorii și profesorii învață unii de la alții mai mult ca oricând. Cu toate acestea, fiecare tradiție păstrează anumite particularități.

Actorii români și est-europeni vin adesea cu o mare intensitate emoțională și cu o relație foarte profundă cu textul. Actorii americani sunt, de regulă, foarte bine pregătiți în construirea personajului prin cercetare și experiență personală, iar școlile vest-europene pun deseori un accent puternic pe corp, spațiu și expresivitate fizică.

Pentru un profesor, aceste diferențe sunt vizibile în felul în care un actor se raportează la text, la emoție și la propriul corp. Totuși, cred că lumea artistică se îndreaptă spre o combinație a acestor tradiții, nu spre separarea lor.

De fapt, cel mai important lucru nu este școala din care provii, ci capacitatea de a rămâne curios, adaptabil și dispus să înveți permanent. Un actor complet este cel care reușește să îmbine sensibilitatea artistică cu disciplina și cu o bună înțelegere a lumii în care trăiește.

- În spectacol, copiii descoperă prin internet un ținut în care dorințele par să poată fi îndeplinite fără limite. Ideea lui André Maurois capătă astăzi o actualitate neașteptată, într-o lume în care foarte multe lucruri sunt la un click distanță. Cum se schimbă raportul copilului cu dorința, răbdarea și refuzul într-o generație obișnuită să primească aproape instantaneu ceea ce caută?

- Este o provocare reală a generației de astăzi. Tehnologia ne oferă acces rapid la informație, divertisment și satisfacții imediate. În același timp, există riscul să ne obișnuim cu ideea că orice dorință trebuie îndeplinită instantaneu.

Când totul vine foarte repede, răbdarea devine mai greu de exersat, iar refuzul este perceput adesea ca o problemă, nu ca o experiență firească de viață. Totuși, tocmai răbdarea și capacitatea de a accepta că nu obținem întotdeauna ceea ce ne dorim sunt cele care construiesc reziliența și maturitatea.

Aici teatrul poate juca un rol important. Spre deosebire de lumea digitală, teatrul se întâmplă în timp real. El cere atenție, ascultare și prezență. Nu există buton de „skip” și nici soluții instantanee.

Prin „Ținutul mofturilor”, încercăm să le reamintim copiilor că unele dintre cele mai valoroase experiențe nu pot fi obținute imediat. Bucuria de a crea, de a descoperi și de a construi ceva împreună apare de multe ori tocmai datorită răbdării și efortului.

Un motiv în plus pentru care acest proiect îmi este atât de drag este echipa care l-a construit. Am avut bucuria de a colabora cu colegul meu de la Pace University, Graham Kindred, care a creat cu multă sensibilitate universul vizual al spectacolului prin scenografie și design de lumini.

Andrei Botnaru a adus o dimensiune suplimentară de imaginație prin proiecțiile sale, care completează și amplifică povestea într-un mod poetic și surprinzător. Mel Zago, studentă și designer de costume, aduce energia unei noi generații de artiști și demonstrează cât de fertil poate fi dialogul dintre experiență și tinerețe.

De asemenea, contribuțiile Alicei Veliche, care a imaginat limbajul coregrafic al spectacolului, și ale Dianei Roman, care a modelat dimensiunea sa vocală și muzicală, au fost esențiale. Împreună au dat viață unei lumi magice, în care povestea poate fi trăită nu doar cu mintea, ci și cu inima.

În egală măsură, acest spectacol nu ar fi fost posibil fără încrederea și viziunea Oltiței Cîntec, managerul Teatrului „Luceafărul”, care a susținut acest proiect încă de la început.

Le sunt profund recunoscător actorilor, care au îmbrățișat cu generozitate și entuziasm această aventură artistică, precum și întregii echipe tehnice și de creație din culise. Ca în orice producție teatrală, magia pe care spectatorii o văd pe scenă este rezultatul unei munci colective, al pasiunii și al profesionalismului unor oameni care lucrează adesea în umbră, dar fără de care niciun vis teatral nu ar putea prinde viață.

- Ați cunoscut teatrul românesc înainte de plecarea în Statele Unite și îl priviți acum după mulți ani de lucru în afara țării. Ce vi se pare că și-a păstrat foarte valoros teatrul românesc și ce reflexe ar trebui, poate, să aibă curajul să abandoneze?

- Cred că teatrul românesc și-a păstrat cel mai prețios atu: pasiunea autentică pentru artă și pentru poveste. Actorii români au o forță emoțională extraordinară și o disponibilitate rară de a se implica total în actul artistic.

În același timp, cred că este nevoie de mai multă deschidere și colaborare. Uneori există încă diferențe artificiale între instituțiile de stat și sectorul independent, deși scopul este același: crearea unor spectacole relevante pentru public.

Cred, de asemenea, că trebuie să lăsăm în urmă unele formule rigide și modele care nu mai răspund realităților de astăzi. Lumea se schimbă rapid, iar teatrul trebuie să rămână viu și conectat la prezent.

Avem toate resursele pentru a fi foarte vizibili pe plan internațional: talent, creativitate și tradiție. Ceea ce ne trebuie este mai multă încredere în colaborare, mai multă flexibilitate și o susținere reală a noilor generații de artiști.

- Oltița Cîntec, curatorul FITPTI, spune despre dumneavoastră că a fost primul critic de teatru care v-a apreciat. Erați la începutul drumului. Dacă acelui Cosmin Chivu de atunci, absolvent la Iași și aflat înaintea unei cariere pe care încă nu o putea prevedea, i-ați putea spune astăzi un singur lucru, după New York, Actors Studio, Pace University și spectacole montate în atâtea țări, ce i-ați spune?

- I-aș spune simplu: „Ai încredere în drum, chiar și atunci când nu vezi foarte clar unde duce”. La începutul carierei, incertitudinea poate părea înfricoșătoare. Privind în urmă, îmi dau seama că multe dintre cele mai importante oportunități au apărut tocmai din momente pe care nu le puteam anticipa. Însă un artist în formare are nevoie de un cuvânt de încurajare, pe care eu l-am primit cu bucurie și mare recunoștință de la doamna Oltița Cîntec, atunci când am avut nevoie mai mult ca oricând.

I-aș spune să nu se teamă de eșecuri și să nu încerce să controleze totul. Fiecare pas greșit, fiecare refuz și fiecare obstacol au avut un rost în formarea mea ca artist și ca om.

Adevărata împlinire vine atunci când poți contribui la dezvoltarea altor oameni și când munca ta lasă ceva valoros în urmă.

Și, poate cel mai important, i-aș spune să nu-și piardă niciodată bucuria descoperirii. Pentru că, indiferent pe ce scenă ajungi să lucrezi în lume, tot curiozitatea, emoția și dragostea pentru oameni sunt cele care te aduc înapoi la esența teatrului.

A consemnat Maura ANGHEL