A murit Dumitru Romilă

Cu barosul la fabrică, apoi la antrenamente şi după aia la învăţat

Îl ştiu de când aveam şapte ani şi eram unul dintre copiii de mingi la meciurile Politehnicii. Avea un început de chelie, dar călca ţanţoş, era autoritar în teren şi expert în repunerile de la margine. La fiecare astfel de lovitură liberă, mai cu seamă la cele din terenul advers, galeria fremăta. "Gât! Gât! Gât!". Asta era porecla lui atunci. Iar un aut executat de el era la fel, dacă nu chiar mai periculos decât un corner. Juca fundaş lateral şi putea evolua cu acelaşi randament în ambele benzi.

În ultima etapă a campionatului 1972/1973, după fluierul final, coechipierii l-au îmbrăţişat, a primit flori, eu nu prea înţelegeam, mi-am explicat atunci că, fiind căpitanul echipei, merită onorurile astea.

După trei săptămâni de vacanţă, noi, piticii, cea mai mică grupă de copii revenim la antrenamentele de pe Abator. În vestiar nu apare regretatul nea Nicu Ursache, ci Dumitru Romilă. Nu ne venea să credem. Căpitanul Politehnicii Iaşi la noi în vestiar! Oare ce vrea să ne spună? "De azi şi până veţi termina junioratul, sunt antrenorul vostru!", a rostit el sec. Ne-a explicat ce avem de făcut, apoi am dat drumul la treabă.

Nu ne-a învăţat doar fotbal, ci ne-a dat adevărate lecţii de viaţă. Dur, sever, dar şi plin de umor, are destule ziceri ce-au intrat de multă vreme în folclorul fotbalistic, ne spunea mereu că, fără a munci temeinic, din gru, cu tenacitate, nu poţi obţine nimic. Ne povestea despre el, cum a venit la 15 ani de la Huşi, ca elev de profesională şi fotbalist de maidan. Cum a urcat pas cu pas. Dimineaţa, cu barosul, la fabrică (îşi etala cu mândrie muşchii căpătaţi după atâta muncă), apoi antrenamentele, iar seara, la şcoală. A făcut liceul la seral, muncind şi jucând fotbal. Nu s-a oprit din studiu, a dat la facultate, a intrat pe bune şi a ajuns profesor.

Da, ne mai bătea din când în când. Să nu cădem în depresii. Mi-am luat un sabot în cap că n-am ştiut cum se poziţionează portarul la corner. M-a întrebat, am ridicat din umeri, răspunzându-i: "Dom' profesor! Dar eu sunt atacant!". După ce am văzut stele verzi la propriu, m-a luat deoparte şi m-a luminat: "Băi, tu, ca atacant, trebuie să ştii foarte bine cum gândeşte portarul, cum reacţionează! Bagă asta bine la cap, sper că te-a ajutat sabotul!". Exemple din astea sunt cu miile. Zicerile sale umoristice nu le pot cita acum, multe sunt cam fără perdea.

Din prima lui grupă, deocamdată record neegalat, au ajuns la echipa mare şi au jucat în prima divizie cinci fotbalişti.

Mereu cu fruntea sus

M-am reîntâlnit cu el, în aceeaşi relaţie antrenor-jucător în vara lui 1990. Preluase echipa de Liga 4 la care jucam, dar antrena şi grupa de juniori C a Politehnicii. Cum, din cauza programului de lucru, nu mă puteam pregăti alături de coechipieri, l-am rugat să mă accepte la antrenamentele puştanilor. "Chiar te rog, mă ajuţi, o să-mi fii secund!". A fost un an în care am învăţat multe despre antrenorat. Apoi, drumurile noastre iarăşi s-au despărţit. Pentru aproape 20 de ani. Până în toamna lui 2008. Era ultimul lui an de activitate ca antrenor, dorea să iasă din scenă așa cum a mers și cum a alergat mereu. Cu fruntea sus. Benone Dohot și cu mine antrenam o grupă de copii de aceeași categorie de vârstă, cei născuți în 1997. La Noua Generație. După un meci de campionat pe care l-am câştigat lejer, profesorul Romilă ne-a rugat să-i dăm cei mai buni jucători, că vrea să ajungă la turneul final, la Cupa Hagi-Danone. Nu puteam zice nu. Au mers copiii, am mers şi eu, ca secund neoficial. Dacă nu mă înşel, locul 7 pe ţară. La turneul de la Constanţa n-am putut ajunge pe motiv de susţinere a lucrării de licenţă antrenor categoria "B" UEFA.  N-am primit atunci nicio diplomă, nicio medalie, ci ceva cu mult mai preţios. Caietul cu lecţiile de antrenament ale altui mare antrenor ieşenean, Traian Iordache. Un manuscris extrem de valoros, vechi de jumătate de secol.

Despre Dumitru Romilă se pot scrie romane, nu unul singur. Un om pentru care munca şi tenacitatea au fost principiile de bază în viaţa ce tocmai i s-a sfârşit. Fie-i ţărâna uşoară!

Marcel FLUERARU