Calendarul zilei | 30 august 1940: Dictatul de la Viena, prin care României i s-a luat o parte din Ardeal

La Consiliul de Coroană întrunit la orele 3 noaptea, au participat: I. Gigurtu – președintele Consiliului de Miniştri, consilierii regali şi membrii guvernului: C. Argentoianu, Gh.Gh. Mironescu, Victor Antonescu, A.C. Cuza, generalul Arthur Văitoianu, dr. C. Angelescu, mitropolitul Nicolae Bălan, Victor Iamandi, Al. Vaida-Voevod, patriarhul Nicodim Munteanu, Gh. Tătărescu, generalul Ernest Baliff, D. Caracostea, Nichifor Crainic, contraamiral N. Păiş, Ion V. Gruia, I. Macovei, David Popescu, Stan Ghiţescu, Radu Budişteanu, dr. Victor Gomoiu, dr. V. Noveanu, M. Priboianu, Andrei Rădulescu (preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie), generalul Gh. Mihail (şeful Marelui Stat Major), Silviu Dragomir (deputat), Teofil Sidorovici (comandantul Străjii Ţării). Au mai fost invitaţi să participe şi liderii partidelor istorice, precum C.I.C. Brătianu, I. Mihalache, M. Popovici, dar şi cei ai Gărzii de Fier.

Discuțiile au fost contradictorii. Primul-ministru Ion Gigurtu a informat Consiliul asupra notei ultimative primite de la Viena afirmând că “a refuza ultimatumul ce ni se dă, ar fi să mergem la distrugere sigură”. Carol al II-lea l-a întrebat pe generalul Gheorghe Mihail, șeful Marelui Stat Major, dacă în cazul respingerii arbitrajului România putea rezista cu forţa armelor. Acesta a răspuns că „spiritul oștirii este pentru a se bate”, dar că în eventualitatea unui război cu Germania, armata română ar putea rezista cel mult două săptămâni. O opinie similară a exprimat şi generalul Constantin Niculescu, Ministrul Apărării Naţionale. Intervenția celor doi a avut menirea, încă de la început, de a direcţiona hotărârea consiliului în sensul acceptării dictatului. Ședința a fost întreruptă de mai multe ori, neputând avea loc dezbateri ample, fiind făcute repetate intervenții de la Viena pentru transmiterea neîntârziată a răspunsului, potrivit lucrării “Istoria românilor în timpul celor patru regi” (vol III, Editura Enciclopedică, București, 2004).

otuşi, mai mulţi din cei prezenţi au vorbit împotriva acceptării „arbitrajului”: Victor Iamandi („Trebuie să rezistăm pentru că războiul nu s-a terminat”), Nicolae Bălan („A accepta arbitrajul înseamnă a intra în necunoscut; ori, noi nu putem să lăsăm destinul neamului nostru pe seama necunoscutului”); Ion Mihalache („Pământul ţării nu se poate ceda, nici discuta”); M. Popovici („sunt hotărât pentru rezistenţă, pentru sacrificiul suprem al naţiunii”). De asemenea, C.I.C. Brătianu, dr. C. Angelescu, Victor Antonescu, Arthur Văitoianu s-au aflat printre cei care s-au declarat împotriva acceptării „arbitrajului”. Pentru acceptarea acestuia, s-au pronunțat: Al. Vaida-Voevod, Gh. Tătărescu, Nichifor Crainic, Andrei Rădulescu, C. Argentoianu, Nicodim Munteanu, D. Caracostea ş.a.

21 de participanţi s-au pronunţat pentru acceptarea „arbitrajului”, 10 au fost contra, iar unul s-a abţinut. Cei care au votat „pentru” aparţineau cercurilor Palatului sau erau oameni politici strâns legaţi de Carol al II-lea, membri ai guvernului, precum şi reprezentanţi ai Gărzii de Fier. Cei care au votat „contra” proveneau, în principal, din Partidul Naţional-Ţărănesc şi din Partidul Naţional-Liberal. S-a abţinut Teofil Sidorovici, comandantul Străjii Ţării. Pe baza unui act semnat de Carol al II-lea şi de I. Gigurtu, delegaţia română a fost autorizată să accepte „arbitrajul”.

În aceste împrejurări, la 30 august, la Viena, era semnat dictatul impus de Germania şi Italia. Mihail Manoilescu, ministrul de Externe şi delegaţia care îl însoţea, în frunte cu Valer Pop, au dorit să argumenteze cazul ţării sale în detaliu. Însă, în momentul în care i-a fost pusă în faţă harta mutilată a României, oficialul român a leşinat. Oferta de “arbitraj” a lui Hitler îi oferea posibilitatea de a alege să o accepte sau de a se aştepta la un război cu Ungaria sprijinită de Axă. După ce şi-a revenit, ministrul de Externe şi-a pus iscălitura pe acest document, în timp ce Valer Pop a refuzat categoric să-l semneze. După consumarea acestui moment, Germania şi Italia au dat garanţii „pentru integritatea şi inviolabilitatea teritoriului statului român”, pentru a mai atenua din impresia pe care acest act avea să o producă asupra României.