Cui i-a dedicat Mihai Eminescu faimoasa poezie „Floare albastră”? Iubirea poetului despre care puțini știu

Mihai Eminescu -  

Mâine, 15 ianuarie, se împlinesc 176 de ani de la nașterea marelui poet Mihai Eminescu. Deși cei mai mulți români îl asociază cu marea sa iubire, Veronica Micle, mai puțin cunoscută este prima lui dragoste, care a rămas vie în amintirea poetului de-a lungul întregii sale vieți.

Această primă iubire a fost una profundă și dureroasă, probabil și din cauza destinului tragic al tinerei care i-a stârnit primele emoții ale dragostei și care s-a stins din viață la doar 19 ani. În memoria ei, Eminescu a creat două poezii remarcabile.

Mihai Eminescu a trăit această primă iubire încă din adolescență. Aleasa inimii sale era cu trei ani mai mare, însă diferența de vârstă nu a împiedicat viitorul geniu literar să nutrească sentimente profunde pentru ea. Prima sa muză era blondă, cu ochi albaștri, dar destinul i-a fost curmat prematur, la doar 19 ani.

Cui i-a dedicat Mihai Eminescu faimoasa poezie „Floare albastră”? Iubirea poetului despre care puțini știu

Mulți români recunosc poezia care se încheie cu versurile:

„Şi te-ai dus, dulce minune, / Şi-a murit iubirea noastră / Floare-albastră! floare-albastră! / Totuşi este trist în lume!”

Este vorba despre „Floare albastră”, publicată pentru prima dată în 1873. De asemenea, poezia „Mortua est”, apărută în 1871, se alătură acesteia în aceeași amintire a primei iubiri a marelui poet.

Recitirea versurilor sale continuă să emoționeze și astăzi, mai ales finalul, perceput ca un strigăt disperat în fața nedreptății morții premature a ființei iubite.

„Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor, / Trăit-ai anume ca astfel să mori? / De e sens într-asta, e-ntors şi ateu / Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.”

Tot ea a fost cea pe care Eminescu o numea „Femeie între stele și stea între femei” în poezia „Din valurile vremii” găndindu-se la ea chiar și după ani și ani și iubind-o așa cum a iubit-o în adolescență.

Se știe că o chema Casandra Elena Alupului din Ipotești și avea un chip angelic și inocent, cu părul bălai, imagine a femeii care revine ca un laitmotiv în aproape toate poeziile eminesciene, deși, probabil, am fi crezut că „titulara” inspirației acestui model fizic ar fi fost Veronica Micle.

Din păcate, n-a ajuns până la noi nicio imagine a tinerei, dar descrierea sa provine din mărturii și amintiri ale contemporanilor și amicilor lui Eminescu.

Casandra era blondă cu ochii albaștri, albaștri și probabil acesta a fost motivul pentru care el a ales floarea albastră pentru poezia sa, pentru că această floare îi amintea de ochii ființei iubite.

Se pare că era o copilă veselă și inocentă, o adolescentă plină de viață care adora plimbările prin codru pe sub teii înfloriți ce miroseau atât de frumos și tot ce însemna viața și natura, conform luceafarul.net.

Dar frumoasa Casandra a murit la doar 19 ani, pe când Eminescu era deja plecat la studii, dar vestea plecării în veșnicie a acesteia l-a tulburat peste măsură.

Sigur, ulterior, viața și-a urmat cursul, Eminescu trăind și alte povești de iubire, de la artista Eufrosina Popescu, la croitoreasa Milly, din Berlin, pentru ca în 1874 s-o întâlnească pentru prima oară, în Viena, pe Veronica Micle.

Dar nici sentimentele pentru Veronica n-au rămas constante până la finalul vieții amândurora, Eminescu găsind resurse sentimentale să facă o pasiune pentru cumnata lui Titu Maiorescu, Mite Kremnitz, pentru care a scris „Atât de fragedă”.

Apoi, spre finalul vieții sale lucide s-a amorezat de o văduvă cu doi copii, Cleopatra Leca-Poenaru, fiica pictorului C. Leca, cea pentru care a scris „Pe lângă plopii fără soț”.

Viața și opera lui Mihai Eminescu

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani, fiind al şaptelea dintre cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici.

Din 1860, a studiat la Liceul german din Cernăuţi, dar în 1863 s-a retras ca ''privatist'' (elev particular). În 1864 a fost copist la Tribunalul din Botoşani, iar din 1865 a devenit custode al bibliotecii profesorului său, Aron Pumnul, potrivit volumului biografic "Viaţa lui Mihai Eminescu" de George Călinescu (Editura pentru literatură, 1966), scrie Agerpres.

După moartea profesorului Aron Pumnul, Eminescu a plecat în Transilvania, la Blaj şi Sibiu, unde şi-a continuat studiile liceale, apoi a ajuns la Bucureşti, mergând în turneu cu trupele de teatru Tardini-Vlădicescu.

A devenit copist şi sufleur în trupele de teatru Iorgu Caragiale (1866-1868), Mihail Pascaly (1868), apoi a fost angajat sufleur la Teatrul Naţional din Bucureşti.

În perioada 1869-1872 a fost student la Facultatea de Filosofie din Viena, fără drept de prezentare la examene din cauza studiilor incomplete. Aici a devenit membru al societăţii literar-sociale ''România'' şi al celei literar-ştiinţifice ''România jună''.

Din acea perioadă datează prietenia cu Ioan Slavici, care era student la Drept, tot la Viena. În 1872 o cunoaşte, la Viena, pe Veronica Micle, cea care a devenit apoi marea lui iubire.

Debutul literar al lui Mihai Eminescu a fost în ianuarie 1866, când a scris poezia ''La mormântul lui Aron Pumnul'', pe care a semnat-o cu numele M. Eminovici şi care a fost publicată în broşura scoasă la moartea acestuia (12/24 ianuarie 1866, la Cernăuţi), intitulată ''Lăcrămioarele învăţăceilor gimnăziaşti din Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul''.

Tot în 1866 a început colaborarea cu revista ''Familia'', condusă de Iosif Vulcan, care l-a descoperit pe viitorul mare poet şi care i-a schimbat acestuia numele în Eminescu. Prima poezie publicată în revista "Familia" a fost ''De-aş avea...'', semnată pentru întâia oară Mihai Eminescu.

Din 1866 până în 1883, a mai scris alte 18 poezii. A început să colaboreze la revista ieşeană ''Convorbiri literare'' în 1870, unde a publicat poezii, dar şi povestea ''Făt Frumos din lacrimă''.

După ce s-a stabilit la Iaşi, a frecventat şedinţele societăţii literare ''Junimea'', unde şi-a citit lucrările. Criticul Titu Maiorescu, mentorul spiritual al ''Junimii'', a remarcat profunzimea şi expresia artistică a liricii eminesciene. În 1871 au mai apărut în revista societăţii poezii, dar şi proză scrisă de Eminescu.

Intrarea sa în publicistică a avut loc în 1870, tot în ''Familia''. Titu Maiorescu - la acea vreme ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice - l-a îndemnat pe Eminescu să-şi completeze studiile. Astfel a urmat, în perioada 1872-1874, cursuri de filosofie, istorie, limba sanscrită şi mitologie comparată, geografie, etnografie, istoria ştiinţei ş.a., la Universitatea din Berlin, dar nu le-a finalizat.

A revenit la Iaşi, unde a lucrat ca director al Bibliotecii Centrale (1874), ca profesor la Institutul Academic şi ca revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui (1875-1876). Atunci l-a cunoscut pe Ion Creangă, care i-a devenit prieten.

În paralel cu activitatea jurnalistică, Mihai Eminescu a continuat să scrie poezii. Revista ''Convorbiri literare'' îi publică alte creaţii, între care celebra serie a "Scrisorilor" şi poemul "Luceafărul", precizează volumul "Viaţa lui Mihai Eminescu".

În 1883, semnele bolii lui Eminescu se agravau şi a fost internat la Sanatoriul Caritas al doctorului Alexandru Suţu, conform "Dicţionarului general al literaturii române" (Ediura Univers Enciclopedic, 2005). În acelaşi an, a plecat la Viena unde a fost internat la Sanatoriul Ober-Dobling. În 1884 e numit subbibliotecar la Biblioteca Centrală din Iaşi.

Boala avansa, iar în primăvara anului 1888 se stabileşte la Botoşani, la sora sa Henrieta. În iulie, acelaşi an, pleacă pentru tratament la băile de la Hall, în Austria. La întoarcere, se stabileşte la Bucureşti, însoţit de Veronica Micle. Grav bolnav, Mihai Eminescu a murit la 15 iunie 1889, la Bucureşti. Două zile mai târziu, în 17 iunie, a fost înmormântat în Cimitirul Bellu, sub un tei.

La 28 octombrie 1948, Mihai Eminescu a devenit membru de onoare post-mortem al Academiei Române, în semn de preţuire pentru valoroasa moştenire culturală pe care ne-a lăsat-o.