Românii îl celebrează astăzi pe Sfântul Dumitru

* pe 26 octombrie, românii îl prăznuiesc pe Sfântul Dumitru, fratele Sfântului Gheorghe, cel care închide toamna și deschide poarta iernii * „Răscolul oilor”, focurile lui Sâmedru și obiceiurile de pomenire dau sens unei zile în care credința, natura și timpul se întâlnesc într-un echilibru sacru

Pe 26 octombrie, românii sărbătoresc Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, cunoscut în popor ca Sfântul Dumitru sau Sâmedru – una dintre cele mai profunde și bogate sărbători din calendarul popular. În tradiția străveche, Sfântul Dumitru nu este doar un protector al păstorilor și al hotarelor, ci și fratele Sfântului Gheorghe. Împreună, cei doi sfinți marchează începutul și sfârșitul anului pastoral: Sfântul Gheorghe deschide primăvara și porțile pășunilor, iar Sfântul Dumitru le închide, chemând turmele spre adăpost și pregătind lumea pentru iarnă.

În credința populară, această zi este considerată hotarul dintre toamnă și iarnă, dintre muncă și odihnă. Este timpul când păstorii își strâng turmele, se încheie învoielile de peste an, iar oamenii se pregătesc pentru vremea rece. Tradiția numește această perioadă „Răscolul oilor”, un obicei pastoral plin de semnificație: ciobanii „răscolesc” turmele, adică le împart, hotărând care oi rămân peste iarnă la stână și care se întorc la stăpânii lor. Răscolul era și un moment de bucurie, de întâlnire între sate, cu mese, vin nou și cântece – o sărbătoare a sfârșitului de drum și a începutului altuia.

În ajunul zilei, noaptea de 25 spre 26 octombrie, arde „Focul lui Sâmedru” – o veche tradiție a purificării și renașterii. Focurile uriașe aprinse pe dealuri îi încălzesc pe cei care se strâng în jurul lor și simbolizează alungarea răului, dar și lumina care va veghea asupra iernii ce urmează. Oamenii sar peste foc pentru noroc și sănătate, iar tinerii duc tăciuni acasă, crezând că aduc protecție și rod bogat în anul următor.

Sfântul Dumitru este văzut ca stăpânul frigului, cel care „descălță pământul” și îl lasă să se odihnească. Se spune că, atunci când își scutură cojocul, cad primele ninsori, iar când îl îmbracă din nou, primăvara e aproape. De aceea, 26 octombrie era și ziua în care bătrânii „citeau” semnele vremii: dacă în această zi e senin și cald, iarna va fi blândă; dacă plouă sau e frig, se anunță zăpezi grele și vânt năprasnic.

În multe sate, femeile împart colivă, grâu fiert, mere, nuci și colaci pentru sufletele celor plecați, iar copiii merg din casă în casă strigând „A ieșit Sâmedru!” – vestind încheierea anului agrar și începutul unui nou ciclu. Tot acum se crede că sufletele morților se întorc în lumea lor, iar pământul se odihnește sub binecuvântarea Sfântului.

În plan simbolic, relația dintre Sfântul Gheorghe și Sfântul Dumitru poartă o învățătură despre ritm, echilibru și continuitate: unul deschide viața, celălalt o pregătește pentru odihnă; unul este forța primăverii, celălalt, înțelepciunea toamnei. Între ei se țese însăși povestea lumii – a timpului care curge, a muncii și recoltelor, a focului și a frigului, a începutului și sfârșitului.

Astfel, ziua Sfântului Dumitru nu e doar o sărbătoare religioasă, ci o lecție despre ritmul sacru al vieții. O chemare la împăcare, la recunoștință și la păstrarea legăturii cu rădăcinile. În tăcerea toamnei târzii, când natura adoarme, oamenii aprind un foc al inimii – semn că lumina credinței nu se stinge niciodată, ci doar își schimbă locul în care arde.

Maura ANGHEL