„Dacă alegi să devii profesor, nu predai doar o disciplină, ci modelezi oameni”

În fiecare an, odată cu luna martie, Ziarul Evenimentul Regional al Moldovei oferă în dar, în semn de prețuire, interviuri cu femei care au ridicat proiecte îndrăznețe și au schimbat, prin muncă și consecvență, lumea din jurul lor.

Astăzi stăm de vorbă cu Anamaria Ghiban, profesor de Limba și literatura română la Liceul de Informatică „Grigore Moisil” din Iași, despre devenire, curaj, cărți și miza profundă a educației.

Anamaria Ghiban  vorbește despre profesie ca despre o devenire continuă, despre elevii de azi, care au nevoie mai mult ca oricând de blândețe și înțelegere, și despre adevărata miză a școlii: nu doar transmiterea unor cunoștințe, ci formarea unor oameni. În răspunsurile sale se întâlnesc luciditatea, sensibilitatea, pasiunea pentru cărți și credința că roadele cele mai importante ale unui profesor se văd, adesea, peste ani.

– Dacă v-ați spune povestea în câteva capitole, cum s-ar numi capitolul în care ați devenit, cu adevărat, profesoară de limba română?

- Poate „Incertitudine”, pentru că n-am fost niciodată sigură sută la sută că locul meu este în sistemul de învățământ și pentru că, de-a lungul anilor, am tot „devenit” și „redevenit” profesoară de limba română, în sensul că am privit mereu profesia aceasta ca pe o provocare de a mă adapta continuu la schimbările din societate. Devenirea aceasta este, într-un fel, permanentă.

Ce am înțeles încă din primul an de învățământ este faptul că, dacă alegi să devii profesor, nu predai doar o disciplină, ci modelezi oameni. Iar asta nu se vede în notele de la examene sau în reacțiile imediate ale copiilor. Satisfacțiile profesionale în educație vin peste ani, când foști elevi își amintesc de tine și de modul în care ai influențat devenirea lor.

A fi profesor nu a fost prima mea alegere, așa că, din momentul în care am ajuns în sistemul de învățământ, am simțit mereu nevoia să fac lucrurile diferit și să ies, de multe ori, din rigorile lui. Așa se explică faptul că m-am implicat, de-a lungul anilor, în nenumărate proiecte educaționale extrașcolare inovatoare și faptul că am ajuns, după aproape 25 de ani în sistem, să fondez un ONG educațional, Asociația PISC – Profesorii Inovează Școala, alături de Cristina și de Dana.

Am fost mereu o profesoară atipică, pentru care activitatea la catedră a însemnat întotdeauna ceva mai mult decât gloria premiilor la olimpiade școlare ori rezultatele excelente la examenele naționale. Au și acestea importanța lor în anumite contexte, firește, însă niciodată nu au fost pentru mine un reper al reușitei profesionale. Nu mi-a fost tot timpul ușor, pentru că e destul de riscant să-ți asumi faptul că gândești out of the box, mai ales când predai „o materie de examen”. Așa că da, „Incertitudine” este un titlu potrivit, pentru că uneori încă mă lupt cu demonii prejudecăților legate de ceea ce înseamnă a fi profesor de limba română în sistemul educațional românesc.

– Care e un moment din clasă care v-a rămas în inimă ca o mică biruință — un elev, o frază, o privire care a înțeles?

- Sunt multe, foarte multe. Și ar fi nedrept să menționez doar unele dintre ele. Dar nu le-aș spune „biruințe”, ci mai degrabă momente în care mi s-a confirmat că fac bine ceea ce fac, uneori chiar împotriva curentului.

Ador momentele în care elevii îmi pun întrebări și ajung să aibă mici revelații, pentru că știu că acelea sunt pietre de hotar în dezvoltarea lor. Mi s-a confirmat, în timp, de mai multe ori. Îmi amintesc cu drag întâlnirile de redacție de pe vremea când aveam o revistă a școlii, care deveneau prilej de discuții pe teme dintre cele mai neașteptate, de la poezie la știință. Sau proiectele europene în care încerc mereu să îi implic pe elevi, tocmai pentru a le deschide orizontul.

E copleșitor când, peste ani, ți se spune că, datorită unui astfel de proiect, un elev a făcut o anumită alegere în viață, pentru că a văzut lumea din altă perspectivă. Nu poate fi descris în cuvinte sentimentul acesta, de a ști că ai contribuit măcar puțin la ceea ce ei devin odată ce se maturizează.

- Cum sunt elevii de azi, priviți cu blândețe: mai grăbiți, mai sensibili, mai curajoși? Ce e frumos la ei și ce vă îngrijorează?

- Cred că ați pus punctul pe „i” aducând în discuție blândețea. Este foarte important să îi privim cu blândețe și cu înțelegere, mai mult ca oricând. Din păcate, presiunea socială se exercită mult mai intens astăzi decât acum zece sau douăzeci de ani. Iar evoluția tehnologiei, cu tot ce presupune ea, are un rol major.

Informațiile cu care suntem cu toții bombardați ne acaparează și, de cele mai multe ori, ne lipsesc instrumentele necesare pentru a face față acestei presiuni. Cred că este pentru prima dată în istoria omenirii când educația nu mai reușește să țină în mod real pasul cu tot ce se întâmplă în lume. Schimbările sunt prea rapide și este tot mai greu să le facem față, atât noi, adulții, cât și copiii.

Îmi place că sunt foarte creativi și foarte curajoși. Și, din acest punct de vedere, mă consider un profesor norocos, pentru că predau într-o școală unde creativitatea și inovația sunt încurajate. Și este important să simți că nu ești singur în misiunea pe care ți-o asumi.

Ce mă îngrijorează nu este legat neapărat de copii. Ei sunt bine așa cum sunt și au deschidere către inovație, către modelare, către dezvoltare. Mă îngrijorează mai degrabă adulții din jurul lor, care cu greu reușesc să iasă din paradigma în care ei înșiși au fost educați. Mă mai îngrijorează rigiditatea multor profesori tineri, care preferă să o apuce pe calea „bătătorită”, fără ca măcar să fie curioși să exploreze alternative. Curiozitatea este, cred, un lucru care îmi place mult la elevii mei.

– Ce cărți v-au ținut „în picioare” de-a lungul anilor și ce lectură ați vrea să ajungă la fiecare elev, măcar o dată în viață?

- Am avut, de mică, o relație complicată cu cărțile. În sensul că lectura a fost adesea pentru mine o cale de evadare din cotidian, dar a fost de multe ori și acel ceva care a zguduit, a adâncit răni sau uneori le-a vindecat. Cărțile m-au făcut să-mi descopăr marile mele pasiuni și să le îmbin: călătoriile și scrisul.

Prima carte pe care am citit-o a fost Talismanul de safir, scrisă de Elvira Bogdan, o autoare despre care nu știam nimic la vremea aceea. O primisem de Crăciun de la o prietenă de familie. În carte era vorba despre o fetiță, Mioara, care călătorește în timp și spațiu și se oprește în diferite epoci istorice. M-a fascinat. O păstrez și acum în bibliotecă.

Sunt câteva cărți care mi-au marcat existența. Amintesc doar două: Magicianul, de John Fowles, și Nopțile de Sânziene, romanul lui Mircea Eliade. Apoi, m-a pasionat încă din liceu memorialistica. Am devorat pur și simplu jurnale: Eliade, Mihail Sebastian, Dali, Dostoievski, Simone de Beauvoir. E o listă lungă tare.

Multe dintre lecturi i le datorez profesorului meu de literatură, regretatul Mircea Lesovici, de la Colegiul „Costache Negruzzi”. Îmi amintesc adesea teancul de cărți pe care mi-l punea în brațe lunea, după ora de română, și replica cu care îmi încredința mereu volumele: „Cred că sunt suficiente pentru săptămâna asta!”. La început le citeam de rușine, mi se părea că dacă nu o să le citesc o să dezamăgesc și o să arăt că nu pot. Îmi era greu, pentru că unele îmi depășeau clar puterea de înțelegere. Dar curând a devenit obișnuință și apoi ceva fără de care nu mai puteam trăi.

Așa i-am descoperit în teancul cu cărți pe Camus, pe Gide, pe Borges, pe Márquez, pe Nabokov ori pe Pascal Bruckner. Niciodată nu am citit mai mult și mai avid decât în anii de liceu. Citeam haotic, tot ce prindeam. Am niște amintiri fabuloase legate de cărți și de starea în care mă cufundam când descopeream în ele bucăți din mine.

Mai târziu m-au fascinat jurnalele intime. Așa se explică și faptul că am ales să scriu o teză de doctorat despre autenticitatea jurnalelor intime aparținând scriitorilor. Dar, revenind la lecturi, am o listă lungă pe care o propun elevilor mei de liceu în fiecare an și de unde îi las să aleagă cărți pe care să le citească și să le prezinte în fața colegilor de clasă. Este un experiment care nu îmi iese întotdeauna așa cum mi-aș dori. Dar dacă măcar un elev sau doi dintr-o clasă citesc în liceu un Kafka, un Dostoievski, o Virginia Woolf, un Kundera sau autori români care nu sunt din programa școlară, eu mă declar mulțumită. Simplul fapt că le stârnesc curiozitatea este un bun început. O mică „biruință”, cum spuneați adineaori.

– Ce pasiuni vă întorc la dvs. însevă, după o zi lungă? Și ce dor vă însoțește, ca o linie subțire, constantă?

- Călătoriile, scrisul, cafeaua. Nu neapărat în ordinea asta. E drept, nu pot călători aievea după fiecare zi lungă și sunt destule, din păcate. Dar călătoresc cât pot de des și, oriunde ajung, încerc să descopăr frumusețea locurilor, a oamenilor și a poveștilor.

Nu am destul răgaz ca să scriu atât cât mi-aș dori despre călătoriile mele. Uneori o fac, pe blogul meu, anamariaghiban.ro, unde poposesc câteodată ca să-mi las gândurile să bucure, poate, și pe alții. Dar de cafea, ohooo, am parte din belșug… și încerc să păstrez nealterat un ritual al cafelei de după-amiază, când îmi las mintea să zburde printre doruri.

Doruri de oameni dragi, de casa bunicilor, de locuri care mi s-au impregnat în suflet și pe care continui să le explorez cu orice prilej, cum sunt Parisul sau, de câțiva ani, Camino de Santiago, dorul de copilărie și de avataruri care mi-au însoțit devenirea ca om. Sunt multe. N-am eu destulă cafea pentru atâtea doruri câte simt în fiecare zi.

„Cred că bunătatea lipsește adesea din viețile noastre, din acțiunile pe care le facem"

– Dacă ați putea schimba un singur lucru în lumea de azi, care ar fi acela? Și, ca semn discret: ce culoare și ce floare vă seamănă?

- Cred că bunătatea lipsește adesea din viețile noastre, din acțiunile pe care le facem. Suntem prea încrâncenați să reușim, să demonstrăm, să obținem ceva… și uităm adesea să fim buni, pur și simplu. Dacă aș putea schimba ceva în lumea de azi, aș da oamenilor mai multă bunătate.

Ador liliacul alb. Am în fața bucătăriei o tufă imensă de liliac alb. În mai, când înflorește, e un paradis al simțurilor. Mă pierd uneori în parfumul și-n culorile lui, amestecate, într-o sinestezie perfectă, cu triluri de păsări întrerupte din când în când de zgomotul avioanelor care aterizează ori decolează la câțiva kilometri distanță. Atunci mă gândesc, cel mai adesea, la copiii mei… și la faptul că tot ce-mi doresc, în final, e o lume mai bună, oricât de naiv sună asta. A consemnat Maura ANGHEL