Iașul luminilor de iarnă

La ora cinci fără un sfert, Iașul își pune șapca de lumini. La coborârea din tramvai, în stația de la Palatul Culturii, te lovește prima dată mirosul: vin fiert, scorțișoară, cârnați sfârâind, porumb copt. Apoi zgomotul: râsete, clopoței, „haide, mami, mai repede!”, muzică de Crăciun amestecată cu notificările telefoanelor.

Esplanada Palatului e plină. Fațada palatului nu mai arată ca un muzeu, ci ca o scenă. Luminile îi desenează contururile, iar de jos, oamenii îi fac poze ca unei vedete. Un băiețel cu căciulă cu ren sare în fața camerei și strigă către mama lui:

— Fă și una cu mine! Uite, sunt elf!

Trecem printre tarabele de la Târgul de Crăciun. Un vânzător strigă glumeț:

— Cea mai bună plăcintă poale-n brâu, garantat! Dacă nu vă place, mâncăm noi restul!

Lumea râde, se oprește, gustă. Două adolescente își filmează kürtős-ul aburind, în slow motion, pentru Instagram. Lângă ele, un cuplu de pensionari își împarte, serioși, același pahar de vin fiert, fără telefon, fără poze. Doar se privesc peste marginea de carton.

Deasupra capetelor, perdele de lumini atârnă ca niște râuri înghețate. Când bate vântul, „curg”. Din difuzoare se aude „O, ce veste minunată”, iar un copil, pe umerii tatălui, încearcă să prindă ritmul, bătând din mănuși în aer.

Pe Ștefan cel Mare, orașul se transformă într-un coridor luminos. Arcadele, stelele, fulgii aprinși creează un tunel prin care trec, cot la cot, toți: corporatiști cu badge-ul încă la gât, elevi cu ghiozdanele grele, bunici cu sacoșe pline. O fetiță se oprește brusc, își lipește nasul de o vitrină plină cu globuri și spune, fără să clipească:

— Eu aici aș locui.

În fața Mitropoliei, coada la colivă se amestecă cu șirul celor care se pozează cu bradul uriaș. Un voluntar de la un ONG pentru copii distribuie pliante și bombonele:

— Luați, nu e doar dulcele gratuit. Vrem să vă amintiți că și după sărbători mai are cineva nevoie de voi, zice el, strecurând un pliant în palma unei doamne grăbite.

Mai sus, spre Copou, ritmul se schimbă. Autobuzul geme de oameni cu sacoșe lucioase, pline de promoții. O studentă în căști râde singură la un mesaj, în timp ce, la geamul din față, un băiețel desenează cu degetul un brad pe abur.

În Parcul Copou, luminile sunt mai puține, dar mai intime. Pe o bancă, doi liceeni stau lipiți, cu mâinile ascunse într-o singură mănușă mare. Un tânăr aleargă printre alei, cu gluga pe cap, și se oprește pentru câteva secunde, oftând, în fața unui copac împodobit cu globuri albe.

Decembrie la pas prin Iași nu e doar decor. E un exercițiu de apropiere forțată: ești înghesuit în tramvai cu necunoscuți, îți ceri scuze când calci peste o sanie de plastic, zâmbești fără să vrei când un copil îți urează „Crăciun fericit!” înainte de vreme. Orașul devine un sat mare: toți văd ce cumperi, ce cari, cu cine ești.

Și, în timp ce luminile clipesc sincron pe fațada palatului, în timp ce bradul respiră culori, în timp ce cineva îți calcă din nou pe bocanc, înțelegi de ce îi spune lumea „orașul luminilor de iarnă”: nu pentru instalațiile perfect aliniate, ci pentru felul în care Iașul reușește, măcar o lună pe an, să-și aprindă oamenii unii pe alții.