Pe 5 noiembrie 2025 se împlinesc 145 de ani de la nașterea, la Pașcani, a lui Mihail Sadoveanu, considerat cel mai proeminent prozator al literaturii române.

Pe 5 noiembrie 2025 se împlinesc 145 de ani de la nașterea, la Pașcani, a lui Mihail Sadoveanu, considerat cel mai proeminent prozator al literaturii române.

În rădăcinile sale, două lumi aparent opuse s-au privit în ochi și s-au recunoscut: ramura paternă, coborâtă din sudul Dunării și așezată în Gorj, și ramura maternă, răzeșească, de pe apa Moldovei.

 Tatăl, Alexandru Sadoveanu, avocat longeviv și spirit voltairian, laic și cosmopolit, a întâlnit-o pe Profira Ursaki, femeie fără școală, din universul „umiliților și ofensaților vieții”, stinsă prea devreme.

Din tensiunea și împăcarea acestor obârșii s-au născut opera vastă a fiului și vocația lui de pedagog cultural. Sadoveanu a lucrat cot la cot cu Spiru Haret, reformând bibliotecile sătești, și a pus piatra de temelie a Societății Scriitorilor Români, contribuind la statuarea normelor breslei.

A fost primul scriitor român care a putut trăi din condei. A părăsit Facultatea de Drept din motive etice și s-a făcut „avocat literar al poporului”: Baltagul arată, cu o simplitate înaltă, cum dreptul natural susține dreptul public și cum lumea arhaică, pastorală, poate îmbogăți modernitatea.

De la început și-a făurit o limbă a lui, inimitabilă, hrănită din dulceața cronicarului Neculce, din filonul lui Eminescu și Creangă, dar și din scrierile bisericești bizantine.

A tălmăcit și a adaptat Viețile sfinților, a tradus Psalmii — învățând ebraica ca să-i înțeleagă la sursă — și, prin franceză, texte clasice orientale, de la poveștile Halimei la japonezul Ho-Jo-Ki, până la o primă scriere în limba iakută, încorporată în micul roman Uvar.

Pasiunea pentru natură și pentru „omul natural” s-a împletit cu un cult al Cărții. Vânătoarea și pescuitul, practicate cu foc, nu au fost la el simple îndeletniciri, ci un mod de a gândi lumea: o filozofie a naturii, o arheologie spirituală. N

După debutul editorial frapant din 1904, s-a impus ca povestitor al „durerilor înăbușite” din târgurile moldovenești fără orizont, din „locurile unde nu s-a întâmplat nimic” — locuri pe care le-a ridicat pe harta literaturii, inspirat de naturalismul social francez al lui Zola și Maupassant, dar și de propriile experiențe și de poveștile oamenilor.

A fost cronicarul războaielor moderne ale României, de la cel de Independență la cel Balcanic și la Primul Război Mondial, la care a luat parte. În anii 1920 a devenit cel mai valoros romancier istoric autohton.

Romantismul eroic din Șoimii, Vremuri de bejenie și Neamul Șoimăreștilor lasă loc, treptat, unor mari narațiuni mitice și inițiatice, de reflecție neliniștită asupra identității noastre vechi: meditația imagologică din Zodia cancerului sau vremea Ducăi-Vodă, viziunea amară din Nunta Domniței Ruxanda, ezoterismul subtil din Creanga de aur, trilogia epopeică Frații Ideri, hrănită din Viața lui Ștefan cel Mare, și testamentarul Nicoară Potcoavă stau, ca anvergură, alături de romanele lui Hermann Hesse.

Pe urmele diplomației culinare din Zodia cancerului și în descendența umaniștilor Poggio Bracciolini și Giovanni Boccaccio, Hanu-Ancuței ridică un blazon mitologic al Moldovei profunde: un han de răspântie, ospitalier, unde petrecerile se împletesc cu poveștile.

Sadoveanu a scris pentru toate vârstele și gusturile. Dumbrava minunată rămâne efigia inocenței; Cuibul invaziilor și Țara kangurului aprind imaginația adolescenților; scrierile sapiențiale se adresează celor inițiați.

Puțini știu că, dincolo de proză, a fost și maestru al șahului, conducând reviste și societăți de profil. Istoria jocului, din India și Persia până în Occidentul modern, devine o mică bijuterie narativă în Soarele în baltă.

În cultura română modernă, Sadoveanu a fost cel mai puternic avocat al „umanismului răsăritean”.

A rescris, în spirit propriu, vechile cărți populare și de înțelepciune; a căutat urmele imaginare ale năvălirilor pecenege în ceea ce numea primul nostru roman realist-magic, Nopțile de Sînziene; a explorat, urmând călători occidentali, rămășițe ale fostului imperiu mongol și Australia precolonială; a repus în circulație, cu sensuri contemporane, istoria Sindipei în Divanul persian; a făcut dreptate lumii lui Nastratin Hogea în Ostrovul lupilor; a regăsit înțelepciunea pustnicilor extrem-orientali în Poveștile de la Bradu-Strâmb, acolo unde miturile arhaice ale Moldovei de munte se întâlnesc cu vechimea dacică în comunitatea de pe Valea Frumoasei — un fel de Monte Verita, cu munții Șureanului la fel de apropiați ca Ceahlăul.

Tradiționalismul său magico-mitic nu a exclus modernitatea deschisă, inclusiv curiozitatea pentru științe experimentale precum radiestezia.

Privită în ansamblu, opera sadoveniană e cea mai amplă frescă antropologică a lumii vechi de la Carpați și Dunăre, o sinteză de liric și epic, de realism și utopie, de arhaic și modern, cu un fond oriental trecut prin filtrul occidental.

Călător neobosit și observator atent, Sadoveanu a lăsat pagini antologice despre Basarabia, Cadrilater și Ardeal, dar și despre Olanda, a cărei lecție de civilizație l-a marcat profund. Profund autohton, a avut, în același timp, o extraordinară deschidere către alteritate.

Puțini scriitori români ai epocii au manifestat o toleranță interetnică mai mare; și încă și mai puțini s-au aplecat cu atâta înțelegere asupra minorității evreiești, într-un timp tulburat de ascensiunea antisemitismului. Haia Sanis stă mărturie.

Filosemitismul său antifascist, dublat de adeziunea la ecumenismul masonic, l-au expus, în anii ’30, atacurilor violente ale extremei drepte legionare, care i-a ars cărțile în piețe și a încercat să-l linșeze.

Ca mulți membri ai cercului „Viața Românească”, democrat agrarian și social-conservator, a deținut până la sfârșit numeroase funcții oficiale. Cu inevitățile ei, opera rămâne o carte de vizită și un cosmos al identității românești, scrisă într-o limbă artistică, de o dulceață inconfundabilă.

Greu de tradus, dar cu o universalitate sigură și o excelență care o apără de valurile istoriei, această operă suportă o lectură estetică exigentă și, deopotrivă, una antropologică, spirituală și geopolitică.

În pofida obstacolelor, convingerea exprimată în acest demers comemorativ este că generațiile viitoare o vor redescoperi la adevărata ei valoare.

Familia marelui scriitor mulțumește conducerii și redacției ziarului pentru amabilitatea de a publica articolul, semnătura aparținând actriței Smaranda–Caterina Herford, nepoata lui Mihail Sadoveanu, și profesorului Dan Herford, strănepotul său, directorul Editurii Mihail Sadoveanu.