Românca din Orchestra Regală Daneză, la Iași. Despre curajul de a greși și libertatea de a fi tu însuți

Solo-oboistă în Orchestra Regală Daneză, Felicia Greciuc revine în România pentru un concert în care muzica clasică întâlnește teatrul. Pe 6 octombrie, artista va urca pe scena Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași, alături de pianistul Dragoș Cantea, în recitalul „Strada și camera”. Într-un interviu despre parcursul său internațional, vorbește despre diferențele dintre școala muzicală românească și cea scandinavă, libertatea de a greși, accesul tinerilor la muzica clasică și emoțiile care însoțesc chiar și un artist experimentat. Dincolo de performanță, rămâne o convingere: adaptarea la un mediu nou nu trebuie să însemne renunțarea la propria identitate.

„Muzica și teatrul au multe de descoperit împreună”

– Veniți pentru prima dată la FITPTI, un festival de teatru, nu de muzică. Ce poate câștiga un muzician atunci când iese din spațiul lui firesc și intră într-o lume în care povestea, personajul și scena sunt în prim-plan?

– Da, este prima mea participare la FITPTI și mă atrage foarte mult acest spațiu. Vin cu multă curiozitate și cu sentimentul că muzica și teatrul au multe de descoperit împreună. Voi interpreta, de altfel, și o lucrare solo de Britten, în care arta teatrală se îmbină cu muzica, așa că această întâlnire se regăsește chiar în programul nostru.

Cred că un muzician poate câștiga o altă perspectivă asupra propriei interpretări. Suntem uneori atât de preocupați de sunet, de tehnică și de precizia unei fraze, încât ne face bine să revenim la întrebări simple: ce vrem să spunem, ce se întâmplă în această muzică, ce poate transmite o tăcere?

Tocmai această posibilitate de a descoperi alte moduri de a comunica mă atrage.

– Oboiul are o voce pe care o recunoști aproape imediat – fragilă, uneori melancolică, alteori foarte pătrunzătoare. Dacă ar trebui să spuneți o poveste despre dumneavoastră numai prin sunetul acestui instrument, ce parte din Felicia Greciuc s-ar auzi cel mai tare?

– Într-adevăr, oboiul are o voce ușor de recunoscut, deși nu este un instrument foarte popular. Dacă ar trebui să spun o poveste despre mine prin sunetul lui, cred că s-ar auzi cel mai clar dragostea pentru muzică și bucuria de a cânta. Acestea mă caracterizează și mi-aș dori să ajungă și la cei care mă ascultă.

Pentru mine, instrumentul este o extensie a vocii mele. Nu îl asociez numai cu fragilitatea sau cu melancolia: poate avea și energie, și umor, și o expresie foarte hotărâtă. Mi-ar plăcea ca în felul meu de a cânta să existe loc pentru toate aceste nuanțe.

„A te adapta unui mediu nou nu trebuie să însemne să devii altcineva”

– Ați plecat din România și ați ajuns solo-oboistă într-una dintre cele mai vechi orchestre ale lumii. Ce a trebuit să schimbați la dumneavoastră pentru a ajunge acolo și ce ați refuzat, în schimb, să schimbați?

– Bună întrebare! Recunosc că nu m-am gândit până acum la parcursul meu în acești termeni. Nu știu dacă am schimbat ceva în mod conștient pentru a ajunge acolo. Mai degrabă, cred că, în timp, m-am integrat în viața muzicală și socială a orchestrei mele.

Este un proces în care înveți să asculți, să înțelegi oamenii și să găsești un mod de a construi împreună. Ceea ce apreciez foarte mult la colegii mei este dorința de a face lucrurile tot mai bine, din toate punctele de vedere: muzical, în relațiile dintre noi, dar și în echilibrul dintre profesie și viața de familie. Iar această preocupare este însoțită de răbdare și calm.

Nu aș vorbi neapărat despre lucruri pe care am refuzat să le schimb. Ce îmi doresc să păstrez este bucuria de a cânta și implicarea emoțională în muzică. A te adapta unui mediu nou nu trebuie să însemne să devii altcineva.

– Ați cunoscut din interior școala muzicală românească și cea scandinavă. Unde simțiți diferența cea mai mare: în disciplină, în libertatea artistului, în raportul cu autoritatea sau în felul în care este acceptată greșeala?

– Cred că experiențele pot fi foarte diferite și depind mult de ceea ce are nevoie fiecare într-un anumit moment, dar și de profesorii și de oamenii pe care îi întâlnește. Nu aș transforma experiența mea într-o concluzie generală despre două sisteme de învățământ.

Pentru mine, diferența cea mai importantă a fost în libertatea de exprimare și în felul în care am învățat să-mi accept greșelile. Asta nu înseamnă să renunți la disciplină sau să nu mai fii exigent cu tine, ci să nu trăiești fiecare greșeală ca pe un verdict asupra valorii tale.

Greșeala face parte din procesul de învățare și din realitatea unei interpretări live. Înveți să o recunoști, să o corectezi, dar și să mergi mai departe, fără să pierzi legătura cu muzica. Uneori, ceva neașteptat te poate conduce către o soluție expresivă pe care nu o anticipaseși.

Pentru mine, libertatea înseamnă și acest curaj de a încerca, nu doar siguranța de a reproduce ceea ce știi deja că funcționează.

„Nu trebuie să știi deja totul despre muzică pentru a veni la un concert”

– „Strada și camera” propune apropierea muzicii de lumea reală și de ascultător. Dar cât de mult trebuie să se schimbe astăzi muzica clasică pentru a cuceri publicul tânăr fără să ajungă să-și simplifice propriul limbaj?

– Cred că, înainte de a schimba muzica, merită să ne gândim la felul în care construim întâlnirea cu publicul. Încă există percepția că muzica clasică și arta, în general, aparțin unei elite, că sunt destinate doar celor care au deja o anumită educație sau familiaritate cu acest univers.

Din experiența mea, însă, artiștii își doresc să facă artă pentru toată lumea. Educația artistică de la o vârstă fragedă poate ajuta foarte mult. Îți oferă repere și ocazia de a descoperi treptat un limbaj necunoscut. Dar nu ar trebui să devină o condiție de acces: nu trebuie să știi deja totul despre muzică pentru a veni la un concert și a te bucura de ceea ce auzi.

Există și alte căi de apropiere. Compozitorii, artiștii plastici sau oamenii de teatru pot crea proiecte inspirate de societatea în care trăim, de întrebările și de experiențele noastre de astăzi. Cred că astfel rămânem conectați cu publicul, inclusiv cu cel tânăr, fără să renunțăm la complexitatea a ceea ce facem.

Cât despre un limbaj muzical vechi, nu cred că îl putem face pur și simplu nou și nici că trebuie să-i ascundem vârsta. Putem însă crea un context în care cineva să-l descopere pentru prima dată și să găsească în el ceva care îl privește.

Apropierea nu înseamnă neapărat simplificare. Uneori, înseamnă o invitație mai firească, câteva repere și libertatea de a asculta fără teama că nu înțelegi „cum trebuie”. Până la urmă, cum spune vorba, pofta vine mâncând. Cred că și curiozitatea pentru muzică poate crește ascultând.

„Mai degrabă decât să elimini tracul, înveți să cânți împreună cu el”

– După atâtea orchestre, scene și experiențe internaționale, mai există un moment în care aveți trac înainte să cântați? Și, dacă da, ce face un muzician profesionist cu teama lui: o elimină sau învață să cânte împreună cu ea?

– O, da, emoții am de fiecare dată! Uneori sunt mai mari, alteori mai mici. Experiența nu le face neapărat să dispară, dar înveți să fii cu ele pe scenă și să nu le privești doar ca pe un obstacol.

Cred că emoțiile pot aduce și momente speciale într-un concert: o intensitate, o atenție sau o spontaneitate pe care nu le poți planifica în întregime la repetiție. Contează mult felul în care artistul învață să lucreze cu ele și să le transforme într-o energie care susține muzica, în loc să-l îndepărteze de ea. Nu înseamnă că este întotdeauna ușor sau că orice teamă devine automat constructivă. Dar, pentru mine, scopul nu este să ajung pe scenă fără nicio emoție. Este să pot rămâne prezentă, să ascult și să mă bucur de muzică chiar și atunci când am trac.

Mai degrabă decât să-l elimini, înveți să cânți împreună cu el.

Recitalul cameral „Strada și camera” este programat marți, 6 octombrie 2026, de la ora 18:30, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu”, în cadrul celei de-a XIX-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași.

Felicia Greciuc (Danemarca) va cânta la oboi, iar Dragoș Cantea (Norvegia), la pian. Programul reunește compoziții de Leoš Janáček, Heitor Villa-Lobos, Robert Schumann, Harald Sæverud, Ennio Morricone, Benjamin Britten, Carl Nielsen, Alessandro Marcello și Béla Bartók. Maura ANGHEL