Zece ani de la ziua în care Iaşul şi-a pierdut eroii SMURD

Au trecut zece ani. Zece ani de la o după-amiază în care timpul s-a oprit pentru familii, colegi şi pentru întreaga comunitate a medicinei de urgenţă din România şi Republica Moldova. Zece ani de când un elicopter SMURD plecat să salveze o viaţă nu s-a mai întors niciodată la bază.

Pe 2 iunie 2016, cerul de deasupra localităţii Haragîş, din raionul Cantemir, Republica Moldova, a devenit locul unei tragedii care avea să marcheze pentru totdeauna istoria intervenţiilor aero-medicale de pe ambele maluri ale Prutului. Într-o misiune de salvare, în condiţii meteorologice extrem de dificile, elicopterul SMURD Iaşi s-a prăbuşit în timp ce se îndrepta spre Cahul pentru a prelua un pacient. Niciunul dintre cei patru membri ai echipajului nu a supravieţuit.

Pilotul Ilie Doru Gavril. Copilotul Constantin Voicu Şocae. Medicul Mihaela Dumea. Paramedicul Adrian-Gabriel Sandu. Sunt patru nume care, pentru colegii lor, nu sunt doar înscrise pe o placă comemorativă. Sunt chipuri, amintiri, voci şi destine care continuă să trăiască în fiecare intervenţie, în fiecare elicopter care se ridică de la sol şi în fiecare viaţă salvată.

Astăzi, la zece ani de la tragedie, cerul de la Haragîş a fost din nou martor al emoţiei. Oficiali din Republica Moldova şi România, reprezentanţi ai serviciilor de urgenţă de pe ambele maluri ale Prutului, colegi şi membri ai familiilor îndoliate s-au adunat la monumentul de la Haragâş pentru a aprinde lumânări, a depune flori şi a păstra un moment de reculegere în memoria celor care şi-au pierdut viaţa făcând ceea ce au ştiut cel mai bine: să salveze oameni.

Aceasta este, poate, cea mai dureroasă lecţie lăsată de tragedia de la Haragîş: oamenii care urcă într-un elicopter SMURD nu pleacă niciodată să îşi caute gloria. Pleacă să ajungă la cineva aflat între viaţă şi moarte. Pleacă pentru un copil care are nevoie de ajutor. Pentru un pacient care aşteaptă o şansă. Pentru un om pe care nu l-au întâlnit niciodată.

În acea zi de iunie 2016, cei patru şi-au început misiunea exact ca în zecile şi sutele de misiuni anterioare. Nu ştiau că este ultima.

Moartea lor a provocat un val de emoţie fără precedent în România şi Republica Moldova. Mii de oameni au ieşit atunci pe străzi pentru a le aduce un ultim omagiu. Sirenele autospecialelor au răsunat în semn de respect. Drapelele au fost coborâte în bernă. Lacrimile colegilor au vorbit mai mult decât orice discurs oficial.

Ulterior, pilotul Ilie Doru Gavril, copilotul Constantin Voicu Şocae, medicul Mihaela Dumea şi paramedicul Adrian-Gabriel Sandu au fost decoraţi post-mortem de preşedinţii României şi Republicii Moldova şi au fost declaraţi cetăţeni de onoare ai municipiului Iaşi.

Dar adevărata lor moştenire nu stă în medalii. Ea se regăseşte în fiecare pacient care ajunge la timp la spital. În fiecare echipaj care continuă să zboare. În fiecare medic, paramedic sau pilot care îşi asumă riscuri pentru a salva vieţi.

La zece ani de la tragedie, durerea nu a dispărut. S-a transformat în recunoştinţă. Iar dacă există un lucru pe care timpul nu l-a putut şterge, acela este certitudinea că eroii SMURD Iaşi nu au murit într-un accident. Ei au căzut la datorie.

Şi tocmai de aceea, la zece ani distanţă, nu sunt plânşi doar ca victime ale unei tragedii, ci sunt onoraţi ca oameni care şi-au sacrificat propria viaţă pentru viaţa altora.

Eroii nu se uită. Mai ales cei care au ales să zboare spre oameni atunci când toţi ceilalţi se îndepărtau de furtună. Laura RADU