Experimentul ce a schimbat știința. Povestea bărbatului care a stat 6 luni la 134 metri sub pământ

El a vrut să descopere secretele minții umane - și ceea ce a descoperit a fost literalmente incredibil, deschizând o nouă ramură a științei: cronobiologia, conform cabinetmagazine.org.

Născut în 1939, Michel Siffre a fost un geolog și cercetător obsedat de înțelegerea biologiei umane în condiții extreme. El credea că cheia descoperirii minții umane se află în relația acesteia cu timpul.

Pentru a testa acest lucru, el a conceput un experiment radical. Siffre s-a oferit voluntar să trăiască complet izolat într-o peșteră. Fără ceasuri, fără lumina soarelui și fără nici o modalitate de a-și da seama de trecerea timpului.

El a vrut să afle prin acest experiment extrem cum reacționează creierul la izolarea totală și ce se întâmplă când ești rupt de ciclurile naturale ale zilei, ale vieții.

În 1972, Siffre a coborât la 440 de picioare sub pământ, în peștera Midnight Cave din Texas, SUA, doar cu un sac de dormit și unelte de supraviețuire. 

Vreme de 6 luni, întunericul a fost luminat doar de o lampă cu lumină artificială, iar tăcerea, asurzitoare. Mai făcuse o asemenea tentativă și în 1962, în abisul de la Punta Marguareis aflat în Alpi, la granița dintre Italia și Franța.

Dar atunci se aventurase doar pentru două luni, pe când în 1972 și-a propus să reziste nu mai puțin de 6 luni în acea izolare totală.

Michel Siffre, în timpul experimentului său extrem din 1972  

La început, Siffre a încercat să mențină o rutină. S-a ghidat după foame și oboseală pentru a decide când să mănânce și să doarmă.

Dar fără lumină naturală sau ceasuri, simțul timpului a început să se deformeze. Orele păreau minute, ziilele se confundau unele cu altele, iar starea mentală a lui Siffre s-a deteriorat rapid. 

Avea halucinații cu umbre și voci, a devenit paranoic - convins că în peșteră se află și altcineva - iar gândurile lui au intrat în haos. Practic, izolarea îi distrugea mintea.

În acest timp, echipa sa de la suprafață urmărea totul și îi înregistra activitatea pentru a o compara cu timpul real.

Rezultatele? Siffre era complet deconectat de la realitate. În luna a doua, atunci când treceau 24 de ore pe ceas, el era convins că trecuseră, de fapt, aproape 48.

Experimentul a dus la crearea unei noi ramuri a științei

Ceasul său intern încetinise drastic, dar s-a întâmplat un lucru care i-a șocat pe cercetători. Corpul lui Siffre a creat un nou ritm: 36 de ore treaz, 12 ore adormit

Oamenii au evoluat pentru a urma ritmul circadian de 24 de ore stabilit de lumina soarelui. Dar fără lumina naturală, organismul lui Siffre și-a inventat propriul ceas, independent de soare.

Aceasta a fost dovada că creierul uman are un sistem de timp încorporat. Dar a existat și o descoperire mai întunecată. Pe măsură ce săptămânile se transformau în luni, starea sa mentală se înrăutățea.

Astfel, el uita cuvintele în mijlocul propoziției, se străduia să-și amintească lucruri simple, de bază, iar emoțiile sale oscilau nebunește între bucurie și disperare Izolarea îi „rescria”, de fapt, creierul.

Siffre a descris mai târziu experiența ca fiind: „O alunecare lentă în nebunie”. Vorbea cu insectele pentru companie și își găsea alinarea în propria voce

După 180 de zile, Siffre a fost scos din peșteră. Dar, pentru el, trecuseră doar 151 de zile, așa că a fost uimit să afle cât de mult a pierdut simțul timpului. Fără indicii externe, creierul pierde controlul asupra scurgerii acestuia.

Michel Siffre, în 1999, la 60 de ani, înainte de ultima sa întâlnire cu abisul întunecat al unei peșteri în care a stat trei luni 

Experimentul lui Siffre a dezvăluit că timpul nu este doar ceva extern, ci este ceva ce mintea creează în mod activ, iar Izolarea și privarea senzorială distorsionează această capacitate, provocând dezorientare

Descoperirile sale au transformat înțelegerea noastră asupra percepției timpului. Acestea au condus la descoperiri în cercetarea ritmului circadian, în explorarea spațială (izolarea astronauților) și sănătatea mintală în izolare.

Inclusiv NASA a folosit descoperirile sale în programele sale spațiale, începând chiar cu primul său experiment, cel din 1962.

Dar a existat și un tribut mare de plătit. au fost mari. Siffre nu a ieșit nevătămat din această experiență extremă.El a suferit pierderi permanente de memorie, iar sănătatea sa mentală a avut nevoie de ani de zile pentru a se reface.

De altfel, el a descris peștera ca fiind „o noapte fără sfârșit” care l-a bântuit timp de decenii. Totuși, în ciuda traumei, Siffre și-a continuat cercetările. Ulterior, s-a izolat și în alte peșteri pentru a-și verifica descoperirile.