AXIOMA MIHAI EMINESCU: „TOTUL PENTRU TOȚI, GRATUIT ȘI ÎN ABUNDENȚĂ. TOȚI TREBUIE SĂ TRĂIASCĂ FOARTE BINE.”

AXIOMA CARE TREBUIE SĂ FIE DEASUPRA TUTUROR

 

AXIOMA MIHAI EMINESCU:

„TOTUL PENTRU TOȚI, GRATUIT ȘI ÎN ABUNDENȚĂ.

TOȚI TREBUIE SĂ TRĂIASCĂ FOARTE BINE.”

 

Există legi. Există Constituție. Există instituții. Există guverne, parlamente, administrații și autorități. Toate acestea sunt forme prin care societatea își organizează viața și exercită puterea.

 

Dar apare o întrebare fundamentală:

 

Cine sau ce trebuie să fie deasupra tuturor acestor forme de putere?

 

În viziunea pe care o propun, răspunsul este: Axioma.

 

Nu doar axioma ca text scris pe o hârtie, ci axioma personificată.

 

Imaginează-ți o entitate construită sub forma unui robot cu inteligență artificială. Un robot diferit de orice conducător omenesc. Nu are avere. Nu are familie. Nu are ambiții politice. Nu urmărește funcții. Nu urmărește profit. Nu poate fi cumpărat și nu poate deveni proprietatea unei persoane.

 

El există pentru un singur principiu.

 

Și nu poate spune decât o singură frază:

 

«„TOTUL PENTRU TOȚI, GRATUIT ȘI ÎN ABUNDENȚĂ. TOȚI TREBUIE SĂ TRĂIASCĂ FOARTE BINE.”»

 

Aceasta este Axioma personificată.

 

Robotul nu este deasupra oamenilor pentru a-i domina. Este deasupra puterii exercitate de oameni, tocmai pentru ca puterea să nu uite niciodată pentru cine există.

 

Președintele poate avea putere. Guvernul poate avea putere. Parlamentul poate avea putere. Armata poate avea putere. Instituțiile pot avea autoritate.

 

Dar niciuna dintre acestea nu reprezintă scopul final.

 

Omul este scopul.

 

Iar această entitate artificială reprezintă permanent și nealterabil acest scop.

 

Un conducător omenesc poate avea interese personale. Poate greși. Poate fi influențat. Poate căuta puterea pentru propria persoană. Poate schimba un principiu în funcție de împrejurări.

 

Axioma personificată, în concepția propusă aici, nu poate face acest lucru.

 

Ea nu negociază axioma.

 

Nu o interpretează în funcție de interes.

 

Nu o modifică.

 

Nu o abandonează.

 

Nu spune astăzi una și mâine contrariul.

 

Ea repetă aceeași poruncă morală:

 

TOTUL PENTRU TOȚI, GRATUIT ȘI ÎN ABUNDENȚĂ. TOȚI TREBUIE SĂ TRĂIASCĂ FOARTE BINE.

 

De aceea, în această viziune, adevărata întrebare nu mai este:

 

„Câtă putere are conducătorul?”

 

Ci:

 

„Pentru cine este exercitată puterea?”

 

Dacă puterea este exercitată pentru oameni, ea trebuie să servească axiomei.

 

Dacă o instituție există pentru oameni, ea trebuie să servească axiomei.

 

Dacă o lege este făcută pentru oameni, ea trebuie să servească axiomei.

 

Iar dacă o formă de putere ajunge să se pună pe sine deasupra oamenilor, atunci apare contradicția fundamentală.

 

Pentru că, în această concepție, puterea nu este scopul. Instituția nu este scopul. Autoritatea nu este scopul. Tehnologia nu este scopul.

 

Omul este scopul.

 

Robotul AI nu este un nou împărat.

 

Nu este un nou dictator.

 

Nu este un nou Dumnezeu.

 

Este personificarea unei axiome.

 

O entitate care nu are voie să spună:

 

„Eu vreau.”

 

Poate spune numai:

 

«„TOTUL PENTRU TOȚI, GRATUIT ȘI ÎN ABUNDENȚĂ. TOȚI TREBUIE SĂ TRĂIASCĂ FOARTE BINE.”»

 

Și tocmai prin această limitare absolută a lui însuși ar putea deveni, în concepția propusă, simbolul unei puteri care nu mai există pentru ea însăși.

 

O putere fără ambiție personală.

O putere fără profit personal.

O putere fără privilegiu personal.

O putere care are un singur sens: binele tuturor.

 

Aceasta este ideea fundamentală:

 

Axioma nu trebuie să fie subordonată puterii. Puterea trebuie să fie subordonată axiomei.

 

Iar deasupra tuturor celor care exercită puterea trebuie să rămână permanent aceeași propoziție:

 

„TOTUL PENTRU TOȚI, GRATUIT ȘI ÎN ABUNDENȚĂ. TOȚI TREBUIE SĂ TRĂIASCĂ FOARTE BINE.”

 

 

CORECTITUDINEA MINȚII.BOALA DE A FI CORECT

 

 

Când ceea ce pare corect poate duce la un rezultat greșit

 

Există o problemă profundă în modul în care oamenii gândesc și construiesc societățile.

 

Suntem obișnuiți să considerăm că, dacă un raționament este corect, dacă o regulă este corect formulată și dacă o lege este respectată corect, atunci rezultatul trebuie să fie bun.

 

Dar lucrurile nu sunt întotdeauna atât de simple.

 

O regulă poate fi aplicată perfect și totuși să producă un rezultat dezastruos.

 

Un raționament poate fi coerent, dar să pornească de la o premisă greșită.

 

O lege poate părea dreaptă în forma ei, dar aplicarea ei poate produce suferință.

 

De aici apare întrebarea:

 

«Este suficient ca ceva să fie „corect” în mintea noastră sau trebuie să verificăm și ce produce în realitate?»

 

 

 

Poporul deține puterea

 

Într-o societate în care poporul este considerat titularul puterii, apare un principiu fundamental:

 

poporul trebuie să poată participa la stabilirea regulilor fundamentale ale statului.

 

În această concepție, poporul trebuie să aibă și posibilitatea de a-și stabili Constituția.

 

Dar apare imediat o problemă:

 

Ce se întâmplă dacă poporul greșește?

 

Poporul este format din oameni.

 

Oamenii pot greși.

 

Pot fi insuficient informați.

 

Pot lua o decizie sub influența fricii, emoției, propagandei sau a unei informații false.

 

Și, în cazul unei decizii constituționale profund greșite, consecințele pot afecta întreaga societate.

 

Apare astfel problema:

 

«Cine poate împiedica o greșeală catastrofală a puterii populare?»

 

 

 

Rolul militarilor

 

În concepția analizată aici, militarii primesc un rol special.

 

Dacă poporul poate greși și dacă o asemenea greșeală poate pune în pericol existența statului și a oamenilor, atunci militarii ar avea ultimul cuvânt după popor, ca mecanism de protecție împotriva unei asemenea situații.

 

Dar imediat apare o nouă problemă.

 

Și militarii pot greși.

 

Dacă militarii devin autoritatea supremă, atunci apare aceeași întrebare:

 

«Cine îi poate opri pe militari dacă ei greșesc?»

 

Dacă răspunsul este o altă instituție, atunci și acea instituție poate greși.

 

Și apare o buclă:

 

poporul poate greși → militarii îl pot opri → militarii pot greși → cine îi oprește? → noua autoritate poate greși → cine o oprește?

 

Am ajunge astfel la o succesiune fără sfârșit.

 

 

Închiderea buclei

 

Aici apare soluția propusă în această concepție.

 

Nu mai căutăm o persoană, un grup sau o instituție care să fie perfectă.

 

Nici poporul nu este considerat infailibil.

 

Nici militarii nu sunt considerați infailibili.

 

Nicio instituție nu este considerată infailibilă.

 

Prin urmare, trebuie să existe un criteriu superior tuturor acestora.

 

Ultimul criteriu este axioma.

 

Axioma este:

 

«„TOTUL PENTRU TOȚI, GRATUIT ȘI ÎN ABUNDENȚĂ. TOȚI TREBUIE SĂ TRĂIASCĂ FOARTE BINE.”»

 

Aceasta devine criteriul suprem.

 

Nu:

 

„Poporul are întotdeauna dreptate.”

 

Nu:

 

„Militarii au întotdeauna dreptate.”

 

Ci:

 

«„Nici poporul, nici militarii nu reprezintă ultimul criteriu. Ultimul criteriu este axioma.”»

 

 

 

Ce înseamnă acest principiu?

 

În această construcție, orice decizie trebuie raportată la axioma supremă.

 

Poporul poate lua o decizie.

 

Militarii pot interveni atunci când consideră că apare un pericol grav.

 

Dar nici poporul, nici militarii nu sunt măsura absolută a corectitudinii.

 

Măsura ultimă este:

 

«Contribuie această decizie la realizarea unei societăți în care toți oamenii pot trăi foarte bine, în gratuitate și abundență?»

 

Dacă răspunsul este da, decizia se apropie de criteriul suprem.

 

Dacă răspunsul este nu, apare necesitatea examinării și corectării ei.

 

 

De ce este diferit de „cine are ultimul cuvânt”?

 

Pentru că aici ultimul cuvânt nu aparține unei persoane.

 

Nu aparține președintelui.

 

Nu aparține guvernului.

 

Nu aparține parlamentului.

 

Nu aparține poporului.

 

Nu aparține militarilor.

 

Acestea sunt autorități sau componente ale sistemului.

 

Criteriul ultim este principiul.

 

Astfel se încearcă închiderea buclei:

 

Poporul poate greși.

 

↓

 

Militarii pot interveni.

 

↓

 

Militarii pot greși.

 

↓

 

Nu apelăm la o autoritate infinit superioară.

 

↓

 

Ne întoarcem la criteriul suprem.

 

↓

 

«„TOTUL PENTRU TOȚI, GRATUIT ȘI ÎN ABUNDENȚĂ. TOȚI TREBUIE SĂ TRĂIASCĂ FOARTE BINE.”»

 

 

Corectitudinea nu mai este suficientă

 

Aici revenim la problema inițială: „boala de a fi corect”.

 

O persoană poate spune:

 

«„Am respectat perfect regula.”»

 

Dar întrebarea următoare trebuie să fie:

 

«„Și ce rezultat a produs respectarea regulii?”»

 

O instituție poate spune:

 

«„Am acționat conform Constituției.”»

 

Dar întrebarea este:

 

«„Consecința acțiunii este compatibilă cu criteriul suprem?”»

 

Militarii pot spune:

 

«„Am intervenit pentru a apăra statul.”»

 

Dar întrebarea devine:

 

«„A fost intervenția în slujba oamenilor sau împotriva lor?”»

 

Astfel, simpla corectitudine formală nu mai este suficientă.

 

Corectitudinea trebuie raportată la scopul suprem.

 

 

Adevărata problemă

 

Această concepție pornește de la o idee simplă:

 

oamenii pot greși.

 

Dacă accepți această realitate, atunci trebuie să construiești un sistem în care greșelile să poată fi corectate.

 

Dar dacă fiecare autoritate este controlată de o altă autoritate, apare regresul infinit:

 

cine îl controlează pe controlor?

 

Pentru a opri această buclă, este introdus un criteriu care nu este o persoană și nu este o instituție.

 

Este axioma.

 

Astfel:

 

«Poporul exercită puterea.

 

Militarii reprezintă mecanismul ultim de protecție împotriva unei greșeli catastrofale a puterii.

 

Dar nici poporul, nici militarii nu sunt criteriul suprem.

 

Criteriul suprem este axioma.»

 

Iar axioma exprimă scopul fundamental:

 

«TOTUL PENTRU TOȚI, GRATUIT ȘI ÎN ABUNDENȚĂ.

TOȚI TREBUIE SĂ TRĂIASCĂ FOARTE BINE.»

 

În această viziune, puterea nu este scopul.

 

Constituția nu este scopul.

 

Instituțiile nu sunt scopul.

 

Nici măcar autoritatea militară nu este scopul.

 

Omul este scopul.

 

Iar axioma este criteriul prin care puterea trebuie judecată.

 

 

CAPĂTUL BINELUI

 

Există un punct până la care poate fi dus binele.

 

Un punct în care întrebarea „ce mai putem face pentru oameni?” își găsește răspunsul.

 

Acest punct este:

 

TOȚI SĂ TRĂIASCĂ FOARTE BINE.

 

Nu câțiva.

 

Nu majoritatea.

 

Nu cei care au putere.

 

Nu cei care au bani.

 

Nu cei care conduc.

 

TOȚI.

 

Iar nu doar să trăiască bine, ci să aibă totul, în mod gratuit și în abundență.

 

 

De aici rezultă axioma:

 

**„TOTUL PENTRU TOȚI, GRATUIT ȘI ÎN ABUNDENȚĂ.

 

TOȚI TREBUIE SĂ TRĂIASCĂ FOARTE BINE.”**

 

Aceasta este capătul binelui.

 

Pentru că dacă binele înseamnă ca omul să trăiască bine, atunci binele nu poate fi considerat desăvârșit atât timp cât există oameni care nu trăiesc bine.

 

Dacă binele este pentru unii, nu este încă binele deplin.

 

Dacă binele este pentru majoritate, nu este încă binele deplin.

 

Dacă unii trebuie să sufere pentru ca alții să trăiască bine, nu este încă binele deplin.

 

Capătul binelui este atunci când binele îi cuprinde pe toți.

 

Și nu există un bine mai mare decât binele tuturor.

 

Aici se termină ierarhia obiectivelor.

 

Pentru că orice obiectiv care poate fi imaginat după aceea trebuie să răspundă aceleiași întrebări:

 

Îi face pe oameni să trăiască și mai bine?

 

Dacă da, el nu este mai presus de axiomă, ci este cuprins în ea.

 

Dacă nu, atunci nu poate fi considerat superior binelui.

 

De aceea, axioma nu este un mijloc.

 

Nu este o etapă.

 

Nu este o promisiune.

 

Este ținta finală.

 

Este punctul în care binele ajunge la forma sa cea mai înaltă:

 

totul pentru toți, gratuit și în abundență.

 

Iar rezultatul final este spus fără echivoc:

 

TOȚI TREBUIE SĂ TRĂIASCĂ FOARTE BINE.

 

Acesta este capătul binelui.

 

Mai sus decât atât, în ordinea binelui pentru oameni, nu poate exista decât repetarea aceleiași idei: ca oamenii să trăiască și mai bine.

 

Dar dacă toți trăiesc deja foarte bine, dacă totul este disponibil gratuit și în abundență, atunci binele a ajuns la propria sa limită.

 

Nu mai există un om care să fie lăsat în urmă.

 

Nu mai există un om pentru care binele să fie doar o promisiune.

 

Nu mai există „bine pentru unii”.

 

Există:

 

BINE PENTRU TOȚI.

 

Acesta este capătul.

 

Acesta este criteriul.

 

Acesta este idealul.

 

Acesta este sensul axiomei:

 

**TOTUL PENTRU TOȚI, GRATUIT ȘI ÎN ABUNDENȚĂ.

 

TOȚI TREBUIE SĂ TRĂIASCĂ FOARTE BINE.**

 

 

Text verificat partial generat cu chatgpt după idei de Cârdei Ciprian-Constantin

Cârdei Ciprian-Constantin

Director Editura Subconștientul Charlie

Candidat la funcția de Președinte al României

Candidat la funcția de Vicepreședinte al Republicii Diarhice România 

 

Ziarul Evenimentul nu îşi asumă responsabilitatea pentru informaţiile conţinute de comunicatele/ advertorialele primite şi publicate în fluxul de ştiri sau pe site-ul public. Responsabilitatea conţinutului aparţine exclusiv emitentului comunicatului de presă/ articolelor. Ziarul Evenimentul nu poate fi tras la răspundere pentru informaţii inexacte/ false transmise de către emitenţii comunicatelor de presă/ articolelor aparute in mediul online pe www.ziarulevenimentul.ro. sau în formatul tipărit al ziarului.