15 ianuarie 2026, 176 de ani de la nașterea lui Eminescu

15 ianuarie nu este doar o aniversare literară, ci o zi fixată în legislație ca moment de reflecție asupra culturii române, „în genere”, și asupra proiectelor de interes național. Ziua Culturii Naționale a fost instituită prin Legea nr. 238/2010, tocmai pentru a lega această sărbătoare de numele celui considerat, de generații întregi, „poetul național”.

În jurul lui Eminescu s-au strâns, în timp, etichete care spun ceva despre forța simbolului: „omul deplin al culturii române”, cum îl numea Constantin Noica, sau „cel mai mare poet pe care l-a ivit pământul românesc”, în lectura critică a lui George Călinescu. Dincolo de formule, rămâne evidența unei opere ample – poezie, proză, publicistică, traduceri, proiecte dramatice – care arată aceeași curiozitate intelectuală, aceeași ambiție de a cuprinde lumea, de la mit și filosofie până la realitatea politică imediată.

Actualitatea lui Eminescu se joacă, de fapt, pe două planuri. În poezie, rămâne autorul „Luceafărului”, text care continuă să fie reeditat, recitat și reinterpretat, iar o academie de recorduri (World Records Academy) a omologat poemul, în 2009, ca „cel mai lung poem de dragoste”, cu 98 de strofe. În publicistică, rămâne gazetarul care a incomodat prin fraza tăioasă și prin criticile la adresa politicianismului și a „formelor fără fond” – un Eminescu care, periodic, reapare în discuțiile despre stat, morală publică și direcția societății.

Pentru Iași, ziua de 15 ianuarie e și un memento biografic: aici, Eminescu a fost legat de Junimea, de redacții și de viața culturală care i-a modelat formarea. A scris, a polemizat, a predat, a traversat o epocă în care cultura și politica se amestecau inevitabil, iar presa era, adesea, o tribună de idei. Din acest motiv, fiecare comemorare locală are un strat în plus: nu e doar „Eminescu al manualelor”, ci Eminescu al unui oraș care încă își recunoaște rădăcinile culturale.

Universalitatea lui Eminescu nu e doar o figură de stil. UNESCO a marcat, în 1989, centenarul morții poetului (1889–1989), iar revista UNESCO Courier i-a dedicat materiale speciale, subliniind anvergura operei și locul ei în patrimoniul cultural european. În același registru simbolic, numele lui Eminescu a ajuns și în spațiu: există un crater „Eminescu” pe planeta Mercur, cu diametrul de aproximativ 125 km, iar în centura principală de asteroizi a fost numit asteroidul (9495) Eminescu.

Dincolo de mitologii și recorduri, rămâne însă lucrul cel mai concret: manuscrisele. Opera lui Eminescu, în forma ei de laborator – variante, corecturi, pagini de lucru – a intrat în patrimoniul Academiei Române după ce Titu Maiorescu a donat, în 1902, cele 46 de volume de manuscrise (aproximativ 14.000 de file). E una dintre acele moșteniri care explică de ce Eminescu nu e doar „o imagine” pe afișe, ci un autor viu, studiat, editat, recuperat mereu din propriile sale pagini.

La 176 de ani de la nașterea sa, întrebarea „Mai e citit Eminescu?” revine aproape anual. Poate răspunsul cel mai simplu e acesta: atât timp cât Ziua Culturii Naționale există ca reper public, iar textele lui rămân în școală, în biblioteci, în spectacole, în dezbatere și în memoria colectivă, Eminescu nu stă într-un muzeu. Stă, incomod și fascinant, în mijlocul nostru. Clara DIMA