„Scrisul e felul meu de a ține viața în brațe. Literatura are încă forța tăcută de a lega oameni necunoscuți”

„Scrisul e felul meu de a ține viața în brațe. Literatura are încă forța tăcută de a lega oameni necunoscuți”

* dialog cu Silvia Dumitru, jurnalist și autorul cărții „Noaptea nu uită”, câștigătoare a unei rezidențe FILIT

Rezidențele FILIT sunt, an de an, o poartă deschisă spre creație și liniște, oferită scriitorilor care își caută vocea și timpul necesar pentru a o așeza pe pagină. Acordate pe baza unui concurs, ele aduc în Iași autori aflați în plin proces de lucru, încurajând literatura să crească într-un spațiu fertil de dialog și inspirație. La ediția din 2025, pe podiumul câștigătorilor s-au aflat Silvia Dumitru și Marian Coman. Am stat de vorbă cu Silvia Dumitru despre drumul său, despre Cuvânt și modul de a-l sluji și despre felul în care o rezidență FILIT schimbă ritmul scrisului.

- Cum ați ajuns să locuiți, măcar pentru o vreme, în Iași – oraș cu straturi de memorie și literatură – și ce v-a oferit această rezidență FILIT dincolo de tihna scrisului?
- Am aplicat la rezidența FILIT fără să mă gândesc mult la ce se va întâmpla după. Onest gândit și simțit, nu mi-am imaginat că voi fi unul dintre cei doi scriitori aleși. Pentru un autor la început de drum, e emoționant să primești o astfel de validare: știi deja să scrii, dar ai nevoie de un colț nou de spațiu mental, unde lucrurile se pot așeza. FILIT mi-a oferit această șansă și nu pot decât să îmbrățișez cu bucurie această experiență.

Pentru mine, rezidența FILIT a fost mai mult decât o doză de literatură la cald: a fost o călătorie inițiatică. Un alt fel de timp. Am stat în grădină și m-am uitat la cer, am mers pe străzi, am vizitat muzee, am legat prietenii. Am trăit ca un om în căutarea sinelui și a sensului, nu a ideilor geniale. Iașiul, cu straturile lui de memorie și literatură, m-a făcut să privesc timpul altfel – ca pe un organism viu, în care trecutul și prezentul respiră împreună.  

- Prima carte are întotdeauna o aură inițiatică. Mă întreb cum s-a născut a dumneavoastră și ce v-a făcut să treceți pragul de la jurnalism la ficțiune?
Planul pentru carte exista de ani. Visam să scriu de mică. La mine, ficțiunea, visul și simbolul s-au împletit firesc cu jurnalismul și cu nevoia cifrelor. Prima carte a avut pentru mine și rolul unei treceri – ca un prag între lumi. Am spus în alte interviuri că Silvia de la 22 de ani, cea de la 27 și cea de la 35 sunt trei persoane diferite. Cartea s-a născut tocmai din aceste cumpene, din transformările prin care am trecut. Am împletit emoțiile mele cu experiențe imaginate și create și, așa, s-a născut „Noaptea nu uită”.
- Cum ați trăit întâlnirea cărții cu cititorii și care a fost emoția primei reacții venite din partea unui necunoscut?
- A fost emoționant, intim, vulnerabil și viu. Cele mai puternice reacții au venit de la cititori foarte tineri, până în 25 de ani, studenți, curajoși, fără prejudecăți, gata să vorbească despre orice.

Îmi amintesc o scenă într-o cafenea din București: chelnerița a venit cu un pix și o foaie, rugându-mă să scriu un autograf pentru colega ei din bucătărie, care făcea pâine artizanală. A fost atât de simplu și de natural, încât am simțit că literatura chiar respiră prin astfel de gesturi. 

La fel de emoționant mi s-a părut un mesaj primit pe Instagram de la o studentă: mi-a scris că a citit cartea într-o singură noapte și că a plâns, a eliberat dureri vechi, dar a simțit că a fost ascultată. Mi s-a părut dovada că literatura are încă această forță tăcută de a lega oameni necunoscuți. Și, în final, am simțit că misiunea mea de „umanizare a literaturii” s-a simțit tot mai concretă și reală.

- De când scrieți și care este resortul intim care vă cheamă mereu înapoi la pagină, indiferent de anotimpul vieții?
- Scriu de când mă știu – pe bloguri, în caiete, în notițe. Scrisul este căutarea mea de sine și oglinda cea mai autentică. Doar acolo mă simt întreagă, acolo pot să simt tot, de acolo îmi iau resursele și validarea. Da, recunosc, vine și cu frică, anxietate, dorința de a găsi cuvântul cel mai potrivit – dar rămâne singurul loc care se simte ca acasă. Am trecut și prin momente de cumpănă personală, inclusiv o operație pe cord. Atunci am înțeles că scrisul nu e un moft sau o evadare, ci o alegere vitală. E felul meu de a ține viața în brațe. Scrisul e și libertate. E felul meu de a fi autentică și de a mă răzvrăti împotriva a tot ce e prefăcut. Libertatea mea personală vine din asta: din a fi sinceră, în viață și în literatură.
- Cum ați descrie diferența de respirație dintre textul jurnalistic și cel literar, dintre rigoarea faptului și libertatea imaginarului?
- Textul jurnalistic respiră scurt, rapid, are nevoie de cifre, precizie și verificare. E un sprint.
Literatura îți dă voie să respiri adânc, să te rătăcești, să lași tăcerea să spună ceva. Acolo nu mai e doar despre fapt, ci despre adevăr – chiar dacă poartă masca ficțiunii. Nevoia de a ne regăsi în poveștile altora definește lumea încă de la începuturi. Nu reinventăm noi roata, doar ducem lucrurile mai departe.

 

- Din ce izvoare se nasc poveștile dumneavoastră – din realitate, din observația cotidiană sau dintr-un teritoriu mai tainic, greu de cartografiat?
- Ador să observ oamenii cu orele, fiecare gest, fiecare detaliu. Mă hrănesc din realitate și din observația cotidiană, apoi las ca lucrurile să prindă viață: personaje, voci, contradicții. Iau multe notițe din interacțiuni, imprim trăsături și personalități observate, totul te poate hrăni dacă știi unde să privești. Apoi, informația se amestecă într-un mozaic care devine poveste. Îmi place să spun că un scriitor este cu atât mai bun cu cât a trăit mai multe lucruri. Experiența face condeiul și observația tot mai fine, mai personale.

- Atunci când liniștea se transformă în gol și inspirația pare să se retragă, ce gesturi sau ritualuri vă readuc în preajma scrisului?
- Încerc să scriu și atunci când nu am idei, măcar câteva rânduri, oricât de stângace. Mă ajută plimbările lungi, ieșirile singură la un film sau la teatru. Când reușesc să mă întorc cu adevărat la mine, acolo apar din nou și ideile.
- Într-o lume a vitezei și a fragmentului, de ce credeți că oamenii încă mai citesc și cum am putea așeza cărțile mai aproape de tineri?
- Cred că oamenii citesc pentru că nevoia de a spune și de a asculta povești e mai veche decât scrisul și va supraviețui internetului, vitezei și inteligenței artificiale. Literatura ar trebui să fie o oglindă a sufletului uman, accesibilă și vie. Iar tinerii nu consumă cultură, ei sunt cultură. Trăiesc cu totul, se implică în procesul creativ, chiar și prin micile postări sau păreri oferite pe internet. Ei citesc altfel – mai scurt, mai cromatic, mai asociativ. Ca să le aducem cărțile mai aproape, trebuie să le oferim voci autentice, teme reale, o literatură care să nu judece, ci să asculte, apoi să invite la dialog. Cred că viitorul literaturii nu e doar să fie citită, ci trăită. Tinerii caută cărți care le vorbesc direct, care se intersectează cu viața lor și îi fac să spună: “asta e și povestea mea”.

- Pe dumneavoastră, ca și cititoare, ce autori sau titluri vă însoțesc acum și ce caută Silvia Dumitru în lecturile sale?
- Citesc câte puțin din toate, pentru minte și suflet. Recent m-au însoțit Alegerea de Eva Eger, Victima și călăul de Guy Corneau, Notes on an Execution de Danya Kukafka și Tristul tigru de Neige Sinno. Caut în lecturile mele luciditate și delicatețe – cărți care nu doar povestesc, ci mă provoacă să evoluez, să-mi pun întrebări și să mă caut tot mai mult, tot mai departe. 

A consemnat Maura ANGHEL