Actorii de la Naționalul ieșean cer o Lege a teatrelor

* colectivul artistic al Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași spune că normarea „muncii de creație” e o aberație birocratică: procesul unui rol nu încape în ore, formulare și „rapoarte” * după instrucțiunile recente ale Ministerului Culturii despre pontaj și evidența muncii, actorii cer o Lege a teatrelor care să definească limpede specificul artei, criteriile de evaluare și responsabilitățile, fără a transforma scena într-un birou

Într-un comunicat transmis astăzi, colectivul artistic de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași afirmă că obligativitatea de a „norma” munca artistică este „aberantă” și „inutilă”, pentru că îngrădește și contravine procesului de creație. În același document, artiștii reclamă că prin astfel de reguli li se pune sub semnul întrebării „cinstea” și „buna-credință”, iar criteriile de evaluare devin „jignitoare”, tocmai fiindcă un rol se construiește „permanent”,

Scânteia este un set de instrucțiuni publicate la începutul lunii februarie, care urmăresc organizarea unitară și evidența timpului de muncă în instituțiil e publice de spectacole și concerte. În explicațiile publice, Ministerul Culturii a invocat inclusiv o recomandare a Curtea de Conturi a României și a prezentat documentul ca pe un „instrument de lucru” pentru planificare și evidență, cu aplicare obligatorie în instituțiile din subordine și, separat, cu posibilitate de aplicare voluntară în cele aflate la autorități locale.

Doar că, în teren, artiștii spun că „unitar” ajunge să însemne „industrial”. Iar aici apar „aberațiile” care au inflamat teatrele.

În primul rând, regulile împing activitatea spre un model de prezență contabilizată: 8 ore pe zi, 40 de ore pe săptămână, cu o organizare pe interval anual (se vorbește public despre un fond de aproximativ 1.800 de ore/an), chiar dacă repartizarea poate fi inegală în funcție de repetiții, spectacole și turnee.

Apoi, se cer forme standardizate care mută accentul dinspre creație spre raportare: program săptămânal asumat, foi colective de prezență / pontaj (inclusiv sisteme electronice) și, mai ales, rapoarte individuale.

Iar una dintre cele mai contestate prevederi este legată de „munca invizibilă” – adică exact acea parte care face diferența dintre „a fi prezent” și „a fi bun”: în logica instrucțiunilor, pregătirea și studiul individual din afara instituției trebuie raportate în documente lunare, sub semnătură, și avizate ierarhic. În exemplele din presă, asta ajunge să includă memorarea textelor sau studiul de acasă pentru un concert – lucruri reale, dar greu de pus în casete și aprobări.

Reacția de la Iași nu e singulară. În București, actorii de la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti au anunțat protest, acuzând că sunt transformați în „scriitori de rapoarte zilnice” și că proiectul „ucide creativitatea”.

În acest context, mesajul de la Iași merge dincolo de nemulțumirea punctuală: artiștii cer explicit o Lege a teatrelor, argumentând că actuala criză arată cât de ușor se poate rupe echilibrul dintre control administrativ și libertatea necesară creației. Legea, spun ei, ar trebui să „țină cont de specificul muncii de creație” și să „limpezească criteriile de evaluare” într-o instituție teatrală, astfel încât eficiența să nu fie confundată cu birocrația.

Dacă disputa rămâne doar la nivel de formulare și pontaj, teatrele riscă să piardă tocmai ce au mai valoros: timpul care nu se vede, dar care se aude în sală. Iar dacă se ajunge la o lege dedicată, miza reală va fi alta: cum definești munca artistică într-un stat modern – fără să o reduci la un „raport”, dar nici fără să o lași într-o zonă confuză, vulnerabilă la interpretări „de birou”.

Maura ANGHEL