Ce (nu) mai învață copiii din Iași

* capitală culturală a formării umane pare blocată într-un sistem de educație care produce elite epuizate și „resurse umane” fără sens * o radiografie tăioasă a școlii arată cu elevii sunt antrenați, dar nu formați

În Iași, oraș cu renume universitar și tradiție pedagogică, educația pare să fi pierdut exact ceea ce ar fi trebuit să protejeze: omul. Sub presiunea cifrelor, a olimpiadelor și a indicatorilor școlari de performanță, profesorii devin antrenori de loturi, iar elevii – executanți într-o cursă fără sfârșit. Diplomele curg, premiile se înmulțesc, dar burnout-ul devine noua realitate a adolescenței. Dincolo de aplauze, se ridică o întrebare tot mai apăsătoare: la ce bun toată această performanță dacă prețul e echilibrul psihic și sensul personal al tinerilor?

Școlile din Iași se laudă cu medii mari, absolvenți olimpici și acceptări în universități de top. Dar foarte puțini se opresc să întrebe câți dintre acești copii se simt bine cu ei înșiși, câți au aflat ce-i bucură, ce-i animă, ce le dă sens. Câți pot spune, sincer: „Am învățat să iubesc viața, nu doar să performez în ea”?

Sistemul actual ignoră dimensiunea sufletească. În clase, capul este suprasolicitat, inima neglijată, iar mâinile – adică acțiunea practică și lucrul cu sens – aproape inexistente. Rezultatul? Copii cu minți încărcate, emoții reprimate și voință frântă înainte de a înflori.

O școală care nu mai educă, ci optimizează

Inspectoratele cer grafice. Directorii cer rezultate. Părinții cer note. Elevii cer ajutor – dar adesea în tăcere. În sălile de clasă, testele standardizate au înlocuit curiozitatea, iar curriculumul rigid a exclus libertatea de a greși, de a explora, de a descoperi ce înseamnă cu adevărat a deveni.

„Copiii nu sunt resurse umane. Sunt oameni în devenire. Cu ritmuri proprii, cu nevoi reale, cu întrebări existențiale care nu încap între 8 și 14”, spune Alina Dima, mama unui liceean ieșean. „Am noroc că băiatul meu e la un liceu vocațional. Dar știu sute de tineri pentru care școala nu e bucurie, ci doar presiune și comparație continuă”.

Între olimpici și analfabeți funcționali: paradoxul educației ieșene

Într-un oraș cu sute de unități de învățământ, cadre didactice dedicate și copii sclipitori, rata analfabetismului funcțional rămâne îngrijorătoare. Psihoterapeutul Letiția Popa avertizează că avem nevoie de o educație care reumanizează, care pune accent pe cine devenim, nu doar pe ce bifăm. O școală bună nu este cea care produce doar elite, ci caractere întregi.

Dar în loc de o reformă profundă, sistemul preferă să cosmetizeze, să optimizeze, să împingă cifrele. Elevii buni devin vârfuri de grafic, iar cei care nu se încadrează – simple statistici sau, mai grav, „probleme de sistem”.

Viitorul educației nu e despre note, ci despre relevanță

Dacă Iașul dorește să își păstreze statutul de centru formator național, trebuie să treacă urgent de la diagnostic emoțional la măsuri structurale. Viitorul educației nu mai poate fi gândit doar în termeni de rezultate academice cuantificabile. Este nevoie de un set nou de criterii care să măsoare dezvoltarea socio-emoțională, reziliența, autonomia în învățare și capacitatea de adaptare la realitate.

Programele educaționale trebuie să fie recalibrate pe baza unui audit al nevoilor reale ale elevilor și profesorilor. Infrastructura trebuie să susțină formarea continuă a cadrelor didactice în pedagogii diferențiate, învățare experiențială și abordări centrate pe copil. Sistemele de evaluare trebuie să includă și dimensiuni calitative – cum sunt implicarea civică, colaborarea, flexibilitatea cognitivă sau capacitatea de a gestiona eșecul.

În același timp, este necesară redefinirea modului în care sunt folosiți indicatorii de performanță. Ei reflectă doar o parte a realității și, dacă rămân singurii factori de decizie, vor continua să creeze un decalaj între ceea ce sistemul premiază și ceea ce societatea are cu adevărat nevoie.

Adaptabilitatea, creativitatea, gândirea critică și colaborarea sunt competențele-cheie ale următoarelor decenii. Iar școala trebuie să fie locul unde acestea se dezvoltă, nu doar unde se contabilizează medii.

Maura ANGHEL