După 35 de ani, Iașul fără uzine și cu spitale obosite

* la 35 de ani de la 1989, Iașul post-comunist arată ca un oraș care și-a schimbat pielea, dar nu și scheletul * fabricile care hrăneau zeci de mii de familii au fost rase, vândute la fier vechi sau îngropate în insolvențe, iar în locul lor au crescut cartiere dense, malluri și birouri * în același timp, spitalele publice au rămas în mare parte aceleași clădiri îmbătrânite, cârpite și modernizate parțial, în timp ce noul Spital Regional abia a intrat în șantier în 2025 * Iașul a trecut de la industrie la imobiliare și servicii, dar a plătit tranziția cu memorie, meserii și sănătate publică

În 1989, Iașul era „orașul-uzină” al Moldovei. Fortus, Tepro, Nicolina, Terom, Țesătura, Moldomobila, platformele din CUG și Baza 3 țineau pe umeri economia locală și făceau din muncă un drum predictibil: intrai ucenic, ieșeai maistru, îți creșteai copiii dintr-o leafă care nu depindea de sezon sau de noroc. Privatizările de după 1990 au transformat însă multe dintre aceste nume în cazuri-școală de faliment administrat, vânzări pe bucăți și recuperări târzii ale statului din ruine. Fortus, colosul de la CUG, a intrat în insolvențe repetate și a ajuns o platformă aproape goală, cu hale dispărute și terenuri tratate mai degrabă ca miză imobiliară decât ca șansă de reindustrializare. Nicolina, una dintre cele mai vechi și mai identitare fabrici ale Iașului, s-a stins treptat după 2000, vândută pe loturi, iar orașul și-a așezat pe locul ei blocuri și zone comerciale, cu o ironie urbanistică greu de ignorat: din utilaje grele s-au făcut apartamente grele la preț. Terom, fostul combinat de fibre sintetice, a devenit în ultimii ani teren de reconversie masivă, cu proiecte de blocuri înalte și funcțiuni mixte întinse pe zeci de mii de metri pătrați; ceea ce fusese producție pentru export e acum, programatic, loc de dormit pentru orașul de servicii. În jurul fostelor textile – TEBA/Tomiris și Țesătura – povestea e și mai clară: brandul industrial a murit, iar pe ruinele lui trăiesc ansambluri imobiliare care urcă etaj după etaj acolo unde altădată se țeseau salarii, nu metri pătrați. Moldomobila a dispărut prin demolare și a fost reciclată în retail park și locuire. Tepro rămâne rana cea mai adâncă a tranziției, nu doar prin prăbușirea unei uzine, ci prin felul în care privatizarea ei a intrat în istorie cu asasinarea liderului sindical Virgil Săhleanu, moment care a arătat cât de violent poate fi capitalismul fără reguli.

Iașul nu mai e un oraș de producție, ci un oraș de consum și servicii, iar asta se vede la fiecare intersecție. În locul fabricilor au apărut trei tipuri de construcții, repetate obsesiv: blocuri, birouri și retail. Cartiere rezidențiale dense cresc pe vechile platforme din Nicolina, Terom, Țesătura, Bularga, Baza 3; proiectele mixed-use își pun etichete occidentale pe un trecut industrial românesc pe care nu-l mai recunoaște nimeni; iar hipermarketurile și parcurile comerciale acoperă cu parcări asfaltul pe care altădată veneau TIR-uri cu materie primă. Orașul s-a „dezvoltat”, dar pe logica cea mai ușoară: valoare rapidă pe teren ieftin. Dacă ai trăit lângă o uzină, azi trăiești lângă un șantier sau un supermarket. Iar Iașul își mută identitatea din muncă în vitrină.

Un model medical cu două viteze, în care ușa nouă se deschide mai ușor pentru cei care pot plăti

La spitale, povestea e inversă: acolo unde industria s-a schimbat brutal, sănătatea publică a rămas inertă. Marile spitale ale orașului – „Sf. Spiridon”, Spitalul de Copii „Sf. Maria”, institutele și clinicile universitare – funcționează în aceleași corpuri vechi, multe ridicate înainte de 1989, unele cu rădăcini mult mai vechi, modernizate în valuri de proiecte europene care repară, dotează, digitalizează, dar nu înlocuiesc infrastructura depășită. S-au făcut lucrări utile și necesare, de la ambulatorii extinse la secții reabilitate și tehnologii noi, însă Iașul nu a primit, timp de decenii, un spital public mare, construit de la zero, pe măsura unui centru medical regional. Golul a fost umplut de mediul privat care a ridicat clădiri noi, a adus aparatură modernă și confort, dar a împins orașul într-un model medical cu două viteze, în care ușa nouă se deschide mai ușor pentru cei care pot plăti. Singura promisiune publică de anvergură – Spitalul Regional de Urgență – a îmbătrânit în hârtii și contestații până când, abia în octombrie 2025, a intrat oficial în șantier; finalizarea lui e estimată realist spre 2029–2030. Până atunci, medicina Iașului se face în clădiri obosite, cu pacienți tot mai mulți din toată Moldova. Singurul centru medical ridicat de la zero este Institututul Regional de Urgențăr, tot mai plin de oameni bolnavi.

În 35 de ani, Iașul a câștigat suprafață urbană, bani privați și strălucire de oraș universitar european. Are IT, are malluri, are trafic, are apartamente scumpe pe locuri ieftine din trecut. Dar a pierdut locurile de muncă industriale stabile, lanțul de meserii care făcea din școala profesională o rampă de viață și o cultură a lucrului bine făcut. Și a rămas prea mult timp cu spitale care nu țin pasul cu statutul lui de capitală regională. Radiografia e incomodă, dar simplă: fabricile au dispărut repede, spitalele au rămas lente, oamenii s-au descurcat singuri – plecând, schimbând meserii, adaptându-se. Întrebarea Iașului de azi nu mai e „ce s-a construit în loc?”, fiindcă răspunsul e peste tot în beton și sticlă. Întrebarea reală e dacă orașul are curajul să reconstruiască și înăuntru: o economie cu rost, o sănătate publică demnă de un centru universitar și un viitor care să nu se bazeze doar pe demolare ambalată frumos.

Maura ANGHEL