FOTO -- Timpul credinței. „Am stat peste 14 ore la rând, iar Cerul m-a ținut de mână”

* aproape 170.000 de pelerini au trecut dimineață pe la racla Sfintei Cuvioase Parascheva, în cea mai profundă sărbătoare a Iașului

Într-un oraș care respiră credință, Iașul și-a deschis din nou inima pentru pelerinii veniți din toate colțurile țării. E toamnă și liniștea dimineții se amestecă cu sunetul pașilor care urcă spre Mitropolie. Oamenii vin purtând în brațe flori, icoane și rugăciuni. Dimineață, în timp ce clopotele anunțau începerea Liturghiei, peste 170.000 au trecut pe la racla Sfintei Cuvioase Parascheva, într-un pelerinaj care nu mai are măsura timpului, ci a trăirii.

Rândul se întinde, tăcut și blând, de parcă ar fi o arteră vie ce leagă Pământul de Cer. Se aude murmurul rugăciunilor, pasul greoi al bătrânilor, plânsul reținut al tinerilor care și-au adus dorurile la sfințenie. Aici nu există grabă, nici nerăbdare. Există doar credința care dă sens așteptării.

Elena, o ieșeancă ce revine în fiecare an la hram, povestește cu o simplitate care tulbură: „Am stat peste 14 ore la rând. N-am simțit frigul, n-am simțit durerea. Parcă Cerul m-a ținut de mână și mi-a spus să merg mai departe”. În vocea ei e liniștea aceea pe care o găsesc doar oamenii care au învățat să creadă fără să ceară nimic.

Pentru mulți, pelerinajul e o probă a răbdării; pentru alții, o formă de vindecare. Dar pentru toți, e o chemare. Un drum care nu se parcurge doar cu trupul, ci mai ales cu sufletul. În fiecare pas, în fiecare clipă petrecută în frig sau ploaie, se ascunde o rugăciune nerostită.

Rândul se mișcă încet, dar nimeni nu se plânge. Timpul curge altfel aici. Minutele devin ore, orele devin rugăciuni. În lumina palidă a dimineții, chipurile pelerinilor se luminează atunci când ating racla — un gest care pentru unii înseamnă recunoștință, pentru alții izbăvire.

An de an, Iașul devine centrul unei tăceri pline de sens. Nu e o tăcere a absenței, ci a prezenței divine. În miros de tămâie și sunet de clopot, oamenii redescoperă ceva ce orașele grăbite par să fi uitat: timpul credinței.

Și poate că în orele de așteptare, în frigul de toamnă și în lumina care se naște în ochii celor ce ajung la raclă, se ascunde o lecție de viață: că nu e nevoie să grăbești miracolul. El vine când sufletul e pregătit. Dincolo de cifre, rânduri și statistici, poate că aceasta este adevărata măsură a credinței: o clipă în care omul și Dumnezeu respiră împreună.

Maura ANGHEL