Iașul, campion la muncă, nu și la salarii

* în 2025, salariul mediu brut pe economie urcă la 8.932 de lei, în timp ce la Iași câștigul mediu rămâne în jurul valorii de 8.600 de lei * județul care adună peste 200.000 de salariați și este principalul pol economic al Regiunii de Nord-Est, rămâne sub media națională la plată * Iașul muncește mult, însă este plătit ca o periferie

În statisticile oficiale, România arată bine. Salariul mediu brut trece de 8.900 de lei, salariul net sare de 5.600 de lei, comunicatele vorbesc despre „creștere”, „recuperare”, „dinamică pozitivă”. În spatele acestor medii, Iașul apare ca o anomalie: județ campion la număr de salariați, lider regional la efective de muncă, dar așezat discret sub media națională la salarii. Când pui cifrele una lângă alta – 8.600 de lei la Iași, 8.932 de lei pe țară – ai, de fapt, radiografia unei nedreptăți cronice, nu doar o diferență „tehnică”.

În județ sunt 201.989 de angajați, adică un al doilea „oraș” invizibil al Iașului, care se trezește dimineața în același timp, prinde aceleași tramvaie și autobuze, intră în aceleași birouri și hale, și iese seara cu aceeași senzație: munca lor valorează mai puțin decât a celor din alte părți ale țării. Pe hârtie, efectivul de salariați crește, șomajul e jos, economia județului își mărește volumul. Dar pentru oamenii care duc acasă un salariu calculat sub media națională, aceste victorii statistice au gustul amar al unui bonus promis și niciodată acordat.

Diferența de câteva sute de lei pare, pentru cine privește de la distanță, un detaliu. La net, în 2025, angajatul mediu din România primește peste 5.600 de lei, în timp ce ieșeanul mediu rămâne în jur de 5.300 de lei. 300–400 de lei pe lună nu par o prăpastie. Dar înmulțește această sumă cu 12 luni, apoi cu 5 ani, apoi cu peste 200.000 de salariați. Deviere mică la nivel de individ, pierdere uriașă la nivel de județ. Zeci și sute de milioane de lei care nu intră în buzunarele oamenilor de aici, nu se transformă în consum local, în investiții mici, în reparații de case vechi, în școli private pentru copii, în abonamente culturale, în cârciumi deschise de tineri.

Un model greșit de dezvoltare

Iașul a fost vândut ani la rând ca o zonă cu forță de muncă tânără, educată și… mai ieftină. Companiile au venit, au deschis centre, au adus proiecte, dar au păstrat acest „avantaj competitiv” intact: aici se lucrează mult, cu oameni buni, pe bani mai puțini decât în alte orașe mari. Așa s-a ajuns la un oraș în care IT-ul, câteva companii de servicii cu valoare adăugată și sectorul medical de vârf trag în sus media, dar nu reușesc să compenseze marea masă a joburilor prost plătite, din comerț, depozite, confecții, construcții, HORECA, call-centere.

Structura economiei e dezechilibrată. La suprafață, Iașul se prezintă ca „hub de inovație, IT, educație”, dar în profunzime trăiește încă din munca fizică ieftină și din servicii de suport externalizate. Zeci de mii de oameni lucrează în schimburi, stau nopțile în hale frigorifice, cară, ambalează, răspund la telefoane, introduc date în sisteme pentru piețe despre care nu știu nimic. Pentru ei, cuvântul „salariu mediu” e o glumă: sunt la mică distanță de minimul pe economie, o chestiune de câteva sute de lei, adesea înghițite de chirie, rate și facturi.

În paralel, sectorul public, foarte prezent la Iași – universități, spitale, administrație, instituții culturale – funcționează pe grile naționale, înghețate, contestate, cusute cu sporuri arbitrare. Aici nu există o negociere reală a valorii individuale: salariul nu crește pentru că orașul e mai scump, ci rămâne prins într-un tabel, de multe ori sub nivelul pieței private pentru aceleași competențe. Rezultatul este o masă mare de oameni blocați între vocație și salariu: doctori, asistente, profesori, funcționari, cercetători care nu pleacă, deocamdată, dar nici nu trăiesc decent raportat la responsabilitatea pe care o duc.

În tot acest timp, discursul oficial se concentrează pe „topuri”: Iașul, lider la număr de studenți; Iașul, pol regional de sănătate; Iașul, oraș creativ; Iașul, destinație turistică emergentă. Lipsesc însă topurile care dor: Iașul, județul cu cea mai mare distanță între cât muncește și cât câștigă; Iașul, județul care lasă în fiecare lună milioane de lei pe masa unei economii naționale care îl tratează ca rezervă de forță de muncă, nu ca partener egal.

Faptul că salariul mediu brut al județului este sub media națională nu este doar un detaliu de raport. Este un semn că modelul actual – „multă muncă, salarii medii sau mici, câteva enclave de lux salarial” – și-a atins limita. Cât timp Iașul va rămâne campion doar la număr de contracte și ore lucrate, nu și la respectul financiar pentru această muncă, rezultatul va fi același: migrație, frustrare, consum precar, oraș obosit.

Dan DIMA