Iașul colindelor

În serile de decembrie, Iașul nu mai e doar un oraș. Devine un murmur. Dinspre fiecare cartier se aud pași grăbiți spre lumină și colinde care umplu, una câte una, serile de decembrie.

În biserici, icoanele par mai calde. La parohii de margine sau în catedrale, copiii în ii, corurile de tineri, bătrânii cu lumânări subțiri se adună la concerte caritabile. Un „O, ce veste minunată” devine biletul de intrare într-o lume în care colindul se transformă în pachete cu alimente, facturi plătite, medicamente lăsate discret la ușa cuiva.

Pe afișele de pe Facebook, Iașul își dezvăluie adevărata hartă: nu doar străzi și clădiri, ci puncte de lumină. La Opera Națională, gala pentru copiii cu autism umple sala până la refuz; în Palatul Culturii și la Biblioteca Centrală Universitară, colindele se cântă pentru tineri cu dizabilități, pentru bătrâni uitați, pentru familii care n-ar mai spera la nimic fără aceste „întâmplări” de bine.

În mall-uri și spații culturale, generozitatea își schimbă decorul, dar nu și esența. Sub instalațiile strălucitoare din Palas, concertele cu titluri simple – „Iubirea în dar”, „Colinde în dar” – adună oameni cu sacoșe și griji. Își lasă donația în treacăt, apoi pleacă mai departe cu sentimentul vag că, de data aceasta, Crăciunul nu înseamnă doar liste de cumpărături, ci și liste de oameni ajutați.

ONG-uri, parohii, asociații, grupuri informale – toate se întâlnesc în același refren: „Fii bun de Crăciun”. Caritas strânge daruri pentru bunici singuri, alte inițiative se îndreaptă spre sate uitate, spre copii care nu știu cum arată un brad împodobit acasă. Uneori, caritatea vine la pachet cu stand-up comedy, alteori cu un cor psaltic sau un recital de muzică clasică. Dar sensul rămâne același: să transformi bucuria ta în ușurare pentru altcineva.

Pentru mulți ieșeni, toate acestea poartă un nume simplu: „merg să ascult colinde”. Nu toți își spun că fac voluntariat sau implicare civică. Vin obosiți, uneori grăbiți, și stau pe câte un colț de bancă. Ascultă. Aplaudă. Scot din portofel o bancnotă. O lasă într-o cutie. Pleacă. Lanțul binelui continuă fără să știe ei exact pe cine vor ajuta.

Într-o biserică mică, de cartier, o bătrână iese după concert cu o plasă în mână. „Nu pentru pachet am venit”, șoptește mai mult pentru sine. „Am venit să aud că nu sunt singură.”

Asta par să spună, de fapt, zecile de evenimente anunțate în fiecare zi pe rețelele sociale: că Iașul nu își închide ușa. Că, dincolo de lumini, de târguri și de fotografii perfecte, există un oraș care își ia în serios colindul. Un oraș în care Crăciunul se aude, se vede și, mai ales, se împarte.