Manifest public împotriva violenței. Femeile nu mai rabdă bătăile

* sâmbătă, 22 noiembrie 2025, Inner Wheel Club Iași a adus în Palas Mall proiectul „Ea nu mai tace”, o acțiune de conștientizare dedicată Zilei Internaționale pentru Eliminarea Violenței împotriva Femeilor * într-un spațiu viu al orașului, trecătorii au fost invitați să lase mesaje, mărturisiri și cuvinte de sprijin, contribuind la o lucrare colectivă de solidaritate și vindecar * atmosfera a fost completată de decorațiunile create de copii, un semn delicat că viitorul poate fi crescut altfel: în lumină, respect și curaj

Iașul a avut astăzi un fel de liniște aparte în mijlocul agitației de weekend. La Palas Mall, un colț de promenadă și cumpărături s-a schimbat, pentru câteva ore, într-un spațiu de atenție și adevăr. Inner Wheel Club Iași a adus în fața orașului proiectul „Ea nu mai tace”, o acțiune de conștientizare dedicată Zilei Internaționale pentru Eliminarea Violenței împotriva Femeilor.

Nu a fost un eveniment cu discursuri grele sau cuvinte aruncate în grabă. A fost, mai degrabă, o invitație la oprire. Într-un loc unde, de obicei, privirile alunecă peste vitrine, astăzi privirile au fost întoarse spre oameni. Spre femei. Spre felurile, uneori nevăzute, în care violența intră în viața lor — nu doar prin lovituri, ci și prin control, umilință, tăcere impusă, frică domestică sau socială. Acțiunea a fost gândită tocmai ca o lumină aruncată pe această hartă complicată a rănilor vizibile și invizibile.

În aerul aparent sigur al orașului modern plutește însă o cifră care taie respirația: în 2025, în România, au fost raportate 51 de cazuri de femicid — femei ucise în contexte de violență de gen, cel mai adesea de parteneri sau foști parteneri. Cincizeci și una de vieți înghițite de bătăi, de posesivitate, de dispreț. Este o cifră îngrozitor de mare într-o lume în care lucrăm cu inteligență artificială, în care vorbim despre colonii pe Lună și Marte, în care infrastructura și confortul ar trebui să însemne și protecție, și civilizație. Și totuși: violența rămâne un fenomen ordinar, aproape cotidian, o statistică încăpățânată care nu coboară doar pentru că tehnologia urcă.

„Ea nu mai tace” nu vorbește despre fragilitate ca despre o etichetă. Vorbește despre momentul acela de cotitură în care o femeie se ridică și vrea să fie văzută întreagă, nu redusă la statutul de victimă. Un moment care nu are vârstă și nu are un singur chip. „Una, oricare, oricând”, cum spun organizatoarele. Un manifest public care nu strigă, dar se aude limpede: femeile nu mai rabdă bătăile, nu mai acceptă frica, nu mai cară în tăcere rușinea agresorilor.

În miezul evenimentului a stat participarea publicului. Nu doar prezență, ci contribuție reală: un loc al mesajelor lăsate de trecători — mărturisiri scurte, promisiuni de sprijin, cuvinte simple, dar grele de sens. Unele aveau căldura încurajării, altele tremurul sincer al recunoașterii. Împreună, au devenit o lucrare colectivă de solidaritate feminină, o formă discretă de vindecare socială care începe, de multe ori, cu un singur gest de încredere și cu o propoziție curajoasă: „te cred”.

Imaginea acestui colț de conștiință a fost completată de frumusețea delicată a unor decorațiuni create de copiii de la Meras, îndrumați de Melania Gîtman. Erau atingeri de culoare și simbol, făcute cu mâini tinere și seriozitate luminoasă — ca și cum orașul ar fi primit, pentru o clipă, un ajutor de la cei care cresc acum într-o lume ce trebuie să învețe mai bine grija. Prezența lor a pus în decor ceva ce nu poate fi mimat: speranță, fără retorică.

Acesta este doar primul dintre cele două momente ale demersului Inner Wheel. Marți, 25 noiembrie, la ora 17:00, clădirea Primăriei Municipiului Iași va fi iluminată în portocaliu, culoarea-simbol a campaniei globale „Orange the World” inițiată de UN Women. Din fața Primăriei vor fi eliberate baloane, iar participanții se vor îndrepta spre sediul UMF, iluminat la rândul său în portocaliu — un traseu vizibil al solidarității prin oraș.

Și întrebarea totuși rămâne: de ce? De ce, în ciuda educației, a tehnologiei, a progresului, violența se strecoară și persistă? Pentru că ea nu e doar lipsă de școală sau sărăcie. E cultură de putere și posesie învățată și tolerată. E rușinea mutată pe umerii victimei. E ideea veche că „în familie nu te bagi” și că iubirea poate fi confundată cu controlul. E slăbiciunea instituțiilor care reacționează târziu sau fragmentar, într-o țară unde femicidul nici măcar nu este recunoscut clar ca infracțiune distinctă, deși există presiune publică și europeană pentru asta.
Și mai e ceva: violența se hrănește din normalizare. Atunci când o societate acceptă glume, stereotipuri, umiliri mici, disprețuri „nevinovate”, ea pregătește terenul pentru rănile mari. De aceea fenomenul nu rămâne la periferie; urcă în medii academice, în familii „respectabile”, în spatele ușilor bine lustruite. Datele europene arată că amploarea violenței împotriva femeilor în România e ridicată inclusiv la niveluri psihologice și relaționale, semn că problema e structurală, nu accidentală.

Maura ANGHEL