Ministerul Culturii cere raportări pentru inspirație. Artiștii din Iași, puși să-și declare lunar munca invizibilă

* noile instrucțiuni privind evidența timpului de muncă în instituțiile publice de spectacole și concerte nu schimbă programul inegal al artiștilor, dar introduc o raportare lunară obligatorie pentru pregătirea făcută în afara instituției * raportul individual este verificat ierarhic, iar orele „nejustificate” sau „neplanificate” nu sunt validate la pontaj * măsura a fost impusă după cerințe de audit formulate de Curtea de Conturi

În teatre, opere și filarmonici, munca nu începe și nu se termină la intrarea pe ușă. Textul se memorează acasă, partitura se studiază seara, rolul se construiește în zile care nu arată ca un program de birou. Exact această realitate – asumată de breaslă și tolerată administrativ prin pontaje standard – intră acum într-un circuit nou: trebuie descrisă, semnată, verificată și validată.

Instrucțiunile Ministerului Culturii pentru evidența timpului de muncă în instituțiile publice de spectacole și concerte stabilesc un flux în patru pași: planificare, raportare, validare ierarhică și pontaj final. Mecanismul e prezentat ca o trecere „de la cutumă la procedură”, cu promisiuni precum „100% trasabilitate” și „risc zero la audit”, fără investiții software – doar cu formulare standard.

La modul practic, totul pornește de la un Program săptămânal (Anexa 3), întocmit de Direcția Artistică, care fixează repetițiile și orele de studiu. Apoi apare noutatea care lovește direct în personalul artistic: Raportul Individual (Anexa 2), completat pentru activitatea desfășurată „în afara sediului” – adică munca de pregătire individuală. Documentul include descrierea activităților (de la memorare de text la studiu de partitură) și, esențial, presupune asumare prin semnătură a acestei munci „invizibile”.

Raportul nu rămâne la nivel declarativ. În pasul de validare ierarhică, șeful de partidă/regizorul/șeful de secție verifică documentul. Iar filtrul e explicit: orele nejustificate sau neplanificate nu se validează. Abia după această verificare, Resursele Umane centralizează orele validate în Foaia colectivă de prezență (Anexa 4), pe baza căreia se face pontajul și, implicit, plata.

Pentru Iași, schimbarea înseamnă un strat nou de birocrație în instituții care funcționează tocmai pe logica programului inegal: Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, Opera Națională Română Iași, Filarmonica de Stat „Moldova” Iași, Ateneul Național din Iași. Nu e vorba despre „disciplinarea” artiștilor – nimeni nu contestă că salariile trebuie plătite pe bază de evidențe – ci despre felul în care statul alege să rezolve o contradicție veche: pontajul standard de 8 ore/zi într-o profesie care nu funcționează pe intervale fixe.

Criticul de teatru Oltița Cîntec, managerul interimar al teatrului Luceafărul, spune că efectul este mai degrabă administrativ decât profesional. „Instrucțiunile Ministerului Culturii privind evidența timpului de muncă nu schimbă programul de lucru din teatre, filarmonici și opere, doar suplimentează birocrația. Ce înseamnă la modul practic: actorii, instrumentiștii, soliștii, coriștii, balerinii cu contracte de muncă vor avea de întocmit lunar o declarație pe propria răspundere în care scriu ce și cât au făcut individual pentru pregătirea rolurilor/spectacolelor în afara orelor efective petrecute în instituție”, a transmis teatrologul. În același mesaj, ea amintește că aceste instrucțiuni nu sunt rezultatul unui „capriciu” administrativ, ci o reacție la presiunea externă: „Elaborarea acestor instrucțiuni a fost impusă de Curtea de Conturi în 2023, nu e opțională”. În traducere: instituțiile trebuie să se conformeze, indiferent dacă sistemul e perceput ca eficient sau ca o povară.

Dincolo de justificarea oficială – „trasabilitate” și „risc zero la audit” – întrebarea care rămâne în instituțiile de cultură este simplă: cât timp se mută, de fapt, din muncă în raportare. Pentru artiști, pregătirea individuală e parte din profesie, nu un supliment. Pentru administrație, ea devine acum o categorie care trebuie demonstrată periodic, într-un format acceptabil ierarhic.

Pe termen scurt, efectul e previzibil: mai multe formulare, mai multă verificare, mai multă centralizare. Pe termen lung, riscul este ca raportarea să înceapă să dicteze nu doar evidența, ci și comportamentul: ceea ce nu poate fi „planificat” și „justificat” ușor să fie împins în zone gri, deși acolo se produce, adesea, cea mai importantă parte a muncii artistice.

Maura ANGHEL