Duminica, aleile Cimitirului „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Iași sunt străbătute de oameni care vin cu flori, candele, apă și câteva lucruri pentru îngrijirea mormintelor, iar liniștea locului este tulburată doar de pași, de câte o conversație purtată în șoaptă și de gesturile mărunte prin care cei rămași încearcă să aibă grijă, în continuare, de cei plecați. Cineva curăță o piatră funerară, altcineva schimbă florile ofilite, o femeie aprinde o candelă și mai rămâne puțin în fața fotografiei. Nu este graba unei zile de înmormântare, ci ritmul blând al unei duminici în care familiile se întorc la ai lor, uneori după câteva zile, alteori după luni, aproape întotdeauna pe același drum pe care l-au învățat atât de bine încât nu mai au nevoie de indicatoare.

Printre cei care au venit ieri s-a aflat și Emilia, o ieșeancă pentru care drumul spre „Petru și Pavel” a început în 1991, când familia ei a îngropat aici unul dintre cei apropiați, într-o zonă care, după cum își amintește, abia fusese deschisă și părea aproape goală. În jur erau doar câteva morminte, mult teren liber și o răchitărie care acoperea o parte din locul pe care astăzi se întind alei întregi. Au trecut de atunci 35 de ani, iar femeia spune că a văzut cimitirul crescând aproape sub ochii ei, de la o vizită la alta, pentru că acolo unde la început era doar pământ au apărut alte morminte, alte rânduri, alte parcele și, odată cu ele, alte familii venite să-și plângă oamenii.

Un loc care s-a umplut cu oameni cunoscuți

Emilia nu măsoară schimbarea în hectare și nici în numărul parcelelor. Pentru ea, măsura adevărată a timpului sunt numele pe lângă care trece astăzi până ajunge la mormintele familiei. Dacă în primii ani aproape toți cei din jur îi erau necunoscuți, cu vremea au început să apară pe cruci numele unor foști vecini, prieteni, cunoștințe sau oameni pe care îi întâlnise cândva prin oraș și despre care nu știa că își găsiseră aici locul de odihnă.

Cimitirul a crescut în același timp cu viața ei, iar drumul spre cei dragi a devenit, treptat, și un drum printre oamenii pe care i-a cunoscut cândva în lumea de dincolo de poartă.

„La început era aproape gol. În jurul nostru nu erau decât câteva morminte și mult teren liber, o răchitărie. Acum, până ajung la ai mei, întâlnesc oameni pe care i-am cunoscut în viață. Am văzut cimitirul crescând sub ochii mei”, povestește Emilia, întorcându-se cu gândul la primele duminici în care venea aici, la începutul anilor ’90.

Actualul Cimitir „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” a fost înființat în 1990, pe platoul Șorogari, iar în timp s-a extins până a devenit unul dintre cele mai mari cimitire ale Iașului. Pentru cei care vin aici de zeci de ani, însă, dimensiunea locului se înțelege mai puțin din cifre și mai mult din drumul parcurs pe jos, printre alei care nu existau cândva și printre rânduri de morminte care au apărut, an după an, în jurul celor dintâi.

Duminica, cei vii se întorc la ai lor

Pe una dintre alei, o femeie spală cu grijă piatra unui mormânt și așază flori proaspete, în timp ce câteva rânduri mai jos un bărbat aprinde o candelă și rămâne o vreme lângă fotografie. Mai departe, o familie vorbește încet despre ceea ce mai trebuie reparat la monument, iar lângă un mormânt recent florile încă păstrează ceva din prospețimea zilei în care au fost aduse.

Sunt gesturi simple, dar poate tocmai ele spun cel mai bine ce înseamnă o duminică la „Petru și Pavel”. Oamenii nu vin doar să smulgă buruienile sau să schimbe apa din vază, ci și pentru a păstra o legătură pe care moartea nu a reușit să o rupă cu totul. Își văd de treabă, vorbesc încet, își amintesc, mai ating o fotografie sau marginea unei cruci și apoi pleacă, lăsând în urmă flori curate și o lumină mică aprinsă.

Diferența dintre generații se vede de la o alee la alta. Sunt morminte peste care au trecut trei decenii și ale căror pietre poartă deja urmele vremii, dar și locuri noi, cu fotografii recente și flori care încă nu s-au ofilit. Între ele, copacii crescuți de-a lungul aleilor dau poate cea mai dreaptă măsură a anilor care s-au așezat peste un cimitir pe care mulți dintre ieșenii veniți aici la începutul anilor ’90 și-l amintesc aproape gol.

Emilia își termină treaba la mormintele familiei și pornește spre poartă pe traseul pe care îl face de 35 de ani. Drumul este același și, totuși, nu mai este deloc același, pentru că de o parte și de alta s-au adunat, an după an, alte nume, alte fotografii și alte familii, iar locul pe care îl cunoscuse aproape gol s-a transformat într-un adevărat oraș al celor plecați.

Orașul Îngerilor crește în tăcere pe dealul Morii de Vânt, nu prin străzi și clădiri, ci prin nume care se adaugă an după an și prin oameni care continuă să vină, duminică după duminică, la părinți, bunici, copii, frați, surori sau prieteni. Pleacă după câteva minute sau după o oră, dar aproape fiecare lasă în urmă ceva viu: o floare proaspătă, o lumânare aprinsă și semnul că, undeva, cineva încă își amintește.

Maura ANGHEL