În fiecare dimineață, ecranele se aprind unul câte unul. Din case diferite, din orașe diferite, oamenii intră în aceeași tăcere. Nu se cunosc cu toții, nu stau la aceeași masă și nu împart aceeași cameră. Îi unește hotărârea de a rămâne câteva zile față în față cu ei înșiși.

„Bucuria și pacea inimii” este genericul taberei online de post cu apă care se desfășoară în această săptămână. Inițiată de diaconul ieșean Nicolae Hulpoi, autorul volumului „Fermoarul Cerului”, tabăra propune o întoarcere la o practică ancestrală, aproape uitată. Pentru el, postul nu este o demonstrație de voință. „Postul este o realitate codificată în corpul nostru. Activează un mecanism intrinsec al ființei”, spune el.

Foamea care vindecă

La început, trupul cere. Așteaptă cafeaua de dimineață, pâinea, gustul cunoscut, gestul repetat ani la rând. Foamea nu vine singură. Aduce neliniște, oboseală, amintiri și întrebări. Omul descoperă că nu a mâncat întotdeauna pentru că îi era foame. Uneori a mâncat ca să uite, ca să se liniștească, să amâne o durere ori să umple un gol. Apoi, încet, zgomotul se subțiază.

În locul lui apare trupul, cu toate tainele pe care le-a purtat în tăcere. Dureri vechi, slăbiciuni, urme ale unor suferințe despre care omul credea că au trecut ies din nou la suprafață.

Nicolae Hulpoi spune că, „în timpul postului, corpul devoalează problemele ascunse. De aceea, durerea poate fi, uneori, parte din vindecare”.

Nu este o vindecare spectaculoasă, cu promisiuni mari și răspunsuri rapide. Este una lentă, în care omul învață din nou să-și asculte trupul, să-i recunoască limitele și să nu-l mai trateze ca pe un obiect obligat să reziste la orice.

Postul se poate ține și singur, în bucătăria proprie, în camera proprie, în liniștea propriei vieți. Dar tabăra aduce ceva ce singurătatea nu poate oferi: comuniunea.

La orele întâlnirilor online, fiecare vine cu ziua lui de post, cu slăbiciunea, bucuria sau frica lui. Uneori este suficient să vezi că și ceilalți merg pe același drum pentru a putea continua.

Ecranul nu mai este atunci o distanță, ci o fereastră. Prin ea trec vocile, rugăciunile și curajul celor care nu vor să transforme postul într-o performanță, ci într-o întâlnire.

Mai aproape de sine și de ceilalți

În volumul „Fermoarul Cerului”, Nicolae Hulpoi și-a așezat experiența postului cu apă și lupta cu Long-Covid. Boala l-a obligat să-și privească altfel trupul, să-i înțeleagă fragilitatea, dar și resursele ascunse. Postul a devenit pentru el drum, disciplină și formă de cercetare interioară.

Poate că acesta este și sensul unei astfel de tabere: nu să dovedești cât poți rezista fără hrană, ci să descoperi ce rămâne atunci când zgomotul se oprește.

Rămâne apa, rămâne rugăciunea. Rămâne trupul, care își amintește că știe să fie și sănătos. Și, dincolo de toate, rămâne omul, mai aproape de sine și de ceilalți. Maura ANGHEL