,,Mai mulţi donatori de organe înseamnă mai multe vieţi câştigate”

* dialog cu prof. univ. dr. Cristian Lupașcu, şeful Clinicii a II-a Chirurgie generală şi transplant hepatic de la Spitalul Județean de Urgență „Sf. Spiridon” Iași

* născut la 7 aprilie 1961, în Fălticeni, absolvent al Universității de Medicină și Farmacie din Iași, Facultatea de Medicină Generală (1987) * din 1991 este cadru didactic la UMF Iași * studii postuniversitare în chirurgie laparoscopică la universități din Saint-Étienne și Lyon, Franța, stagii de chirurgie digestivă și vasculară la universități și clinici universitare din Louvain și Bruxelles, Belgia * cursuri și stagii de chirurgie hepato-bilio-pancreatică și transplant hepatic la Institutul Clinic Fundeni, București * peste 16.000 de intervenții chirurgicale efectuate ca prim operator, coordonator al echipei chirurgicale pentru prelevare multiorgan și al Programului de transplant hepatic al Spitalului Clinic Județean de Urgență „Sf. Spiridon” Iași, din 2016 * autor sau coautor al 42 de monografii de specialitate, 76 de articole publicate în reviste indexate ISI și 77 de articole publicate în reviste indexate în baze de date internaționale

- Domnule profesor, în ce context v-ați hotărât parcursul profesional în domeniul chirurgiei generale, un domeniu care solicită decizii rapide și o responsabilitate enormă?

- În primii ani ai facultății, în anul I și II, se studia, ca și acum, anatomia. Printr-o împrejurare, am ajuns să am grijă de scheletul care servea drept material didactic grupelor noastre de studenți. Făceam foarte multă anatomie, trei după-amieze pe săptămână, aproape patru ore de fiecare dată, ceea ce era foarte bine. Învățam anatomia și pe cadavru, iar eu eram responsabil şi de pregătirea acestuia. Trebuia să pregătesc materialul și să pun în evidență elementele anatomice, astfel încât colegii mei și asistentul să aibă acces direct la ele. Pe măsură ce căpătam experiență, ajunsesem să le explic chiar eu colegilor. Atunci mi-am dat seama că, dintre toate materiile pe care le studiam, anatomia mă atrăgea cel mai mult și mărturisesc că, spre sfârșitul anului al doilea, profesorul cu care lucram atunci, regretatul Nicolae Cozma, mi-a spus: „Nici nu mă gândesc că n-ai să faci chirurgie”. Nu știu ce a văzut în mine, poate a intuit ceva. Oricum, aveam foarte multă dorință și cred că, înainte de toate, aveam o chemare către acest domeniu al medicinei.

- La experiența pe care ați acumulat-o, considerați că este vorba și de vocație?

- Indiscutabil. Vocație trebuie să aibă orice medic, aceea de a îngriji pacienții. Iar chirurgia este, poate, și mai vocațională, pentru că presupune asumarea unui anumit stil de viață, asumarea unei responsabilități suplimentare și capacitatea de a te vedea în situații foarte dificile, care nu se întâlnesc în toate ramurile medicinei. Sunt situații mult mai intense, cu multă adrenalină, iar hemoragia este una dintre principalele provocări în timpul unei intervenții chirurgicale. Chirurgul trebuie să aibă prezență de spirit, o anumită inteligență emoțională, pe care nu te naști având-o, ci o dobândești prin experiență. Poate și talent și, bineînțeles, foarte multă muncă.

„Un eșec cântărește adesea, în balanța sufletească a unui chirurg, mai mult decât zece reușite”

- Se spune că bolile sunt aceleași, dar pacienții sunt diferiți. Și de aici complexitatea modului de abordare a unei afecțiuni.

- Fiecare pacient este un univers. Chiar dacă bolile sunt asemănătoare, modul în care fiecare pacient reacționează la boală este diferit. Aceeași boală se poate manifesta altfel de la un pacient la altul, pentru că fiecare are o anumită structură biologică, o anumită educație și un anumit comportament față de durere. Din acest punct de vedere, fiecare pacient și fiecare operație reprezintă un nou început. Până la urmă, pe noi ne definesc sala de operație și gestul chirurgical. Tot ceea ce facem în rest poate fi făcut și de alte specialități medicale.

- Ce înseamnă succesul în chirurgie și în medicină, în general?

- Succesul este un cumul de factori și un cumul de succese individuale. Un eșec cântărește adesea, în balanța sufletească a unui chirurg, mai mult decât zece reușite. Fiecare succes este legat de fiecare pacient în parte. A scoate un pacient de pe calea bolii, a-l salva de la moarte este un succes. Din păcate, nu există chirurg care să aibă numai succese. Toți avem și eșecuri, întotdeauna nedorite, dar aceasta este natura umană…

- Cum simte un medic recunoștința…?

- Recunoștința pacienților este foarte importantă, în sensul că îți dă tot timpul puterea să continui, să faci treaba asta cu și mai multă pasiune. Dar prima recompensă pe care o avem este aceea de a fi puși în postura de a face bine. Și acest lucru nu îl are toată lumea. E foarte important ca, după ani de zile, să te întâlnești pe stradă și cineva să te oprească: „Domnule profesor, m-ați operat, sunt bine.” E foarte important. Uneori se întâmplă să mergi la biserică și preotul, aflându-ți numele, să-ți spună: „Vă știu, domnule doctor. Din pomelnice”. Aceste situații, oarecum inedite, ne duc mai departe pe drumul de a face bine și de a ști că facem bine. În condițiile în care, fiind oameni, avem sentimente înainte de intervenția chirurgicală, trebuie să existe empatia medicului și a echipei. Aici se asociază și partea de terapie intensivă și anestezie, care este foarte importantă pentru intervenția chirurgicală. Este un dialog cu noi înșine înainte de operație, care începe poate din ziua precedentă, când mai recitești anatomia, te mai uiți pe imaginile de la tomografia computerizată. Există un spațiu de pregătire pentru fiecare medic. De analiză detaliată. Mă mai uit pe imagini să văd cu ce mă voi confrunta. Mă gândesc ce am să fac. În ceea ce privește pacientul, ajută foarte mult să îi înțelegi emoțiile și sentimentele. Unii fac hipertensiune arterială chiar pe masa de operație. Un lucru care ajută foarte mult – și trebuie să o spun – este credința în Dumnezeu.

„Nu o să mă vindec niciodată de dorul locurilor în care m-am născut”

- Fiecare act chirurgical reprezintă o încercare, de cele mai multe ori, la granița dintre viață și moarte. De ce ați ales medicina, totuși, în condițiile în care veniți dintr-un spațiu puternic cultural și spiritual, cu oameni de valoare în litere, filozofie, estetică și arte? Chiar părinții au fost învățători.

- M-am născut în Fălticeni și am locuit, până am plecat de acasă, în comuna Fântâna Mare, aflată pe malul stâng al Moldovei, într-o zonă cu foarte multe conotații istorice, practic în oglindă cu Baia și Bogdănești, la interfața dintre vechiul Regat și Bucovina. Ca să nu mai vorbesc despre bogăția spirituală a acelor locuri. Îmi plăcea să spun că, atunci când mă duceam acasă în vacanțe, aveam senzația că încă mai simt urmele lui Sadoveanu, Labiș, Lovinescu și Birlic. La Colegiul Național „Nicu Gane”, pe care l-am absolvit și eu, au învățat personalități precum Artur Gorovei, Constantin Ciopraga, membrii familiei Lovinescu și Sofia Ionescu-Ogrezeanu, primul medic femeie neurochirurg. Nu o să mă vindec niciodată de dorul locurilor în care m-am născut.

- Ați încercat, de mic, și altceva?

- Un unchi, profesor de muzică și de limba română, fratele mai mic al tatălui meu, a încercat, pe când aveam șapte-opt ani, să mă învețe să cânt la pian. Îmi amintesc că nu aveam răbdare să stau mai mult de jumătate de oră la pian. Voiam să ies afară. Aveam un alt tip de temperament. Nu cred că peisajul pianistic s-ar fi îmbogățit cu mine. Nu cred că aveam talent.

Dar, mai târziu, când eram în liceu, oameni din sat veneau la părinții mei, în care aveau mare încredere, și le cereau ajutorul în orice. Așa am fost nevoit să învăț să fac injecții. Am urmărit-o pe una dintre nașele mele de botez, care era moașă. O vedeam cum fierbea seringile de sticlă, cu armătură metalică, acele, cum pregătea zona în care trebuia făcută injecția, iar toate aceste lucruri mi-au rămas în minte. Cred că prima injecție i-am făcut-o fratelui meu mai mic. Cu succes

- Bine, dar doar acest fapt nu vă definea neapărat traseul universitar.

- Îmi plăcea foarte mult fizica. Aveam chiar intenția să urmez o carieră în domeniul tehnic. În toamna ultimului an de liceu a apărut un reportaj la televiziune despre profesorul universitar Eugen Proca, pe atunci ministru al Sănătății și șef al Clinicii de Urologie de la Fundeni, care realizase primul transplant renal din România. M-a chemat mama și mi-a spus: „Uite, ai să vezi ceva interesant.” Se difuza un interviu cu mama pacientului, cea care donase un rinichi fiului ei, un tânăr student. M-au impresionat altruismul mamei, delicatețea cu care fiul vorbea despre gestul ei și cuvintele profesorului Proca, care spunea că acesta era un început, ceva care depășea limitele medicinei obișnuite. Atunci, în mintea mea, s-a produs o schimbare: halatul albastru al inginerului a fost înlocuit de halatul alb al medicului. Acela a fost momentul decisiv.

„Transplantul este și va rămâne întotdeauna o provocare medicală. Este un alt tip de medicină”

- Și ați rămas fidel acestei vocații, iar astăzi coordonați Centrul de Transplant Hepatic de la Iași. Transplantul reprezintă, în România, o mare provocare și discutam, cu alt prilej, despre faptul că este nevoie de mai mulți donatori pentru a salva mai multe vieți.

- Transplantul este și va rămâne întotdeauna o provocare medicală. Este un alt tip de medicină. Se vorbește tot mai mult despre medicina transplantului, în care elementul central este chirurgia, chiar dacă în jurul ei gravitează numeroase specialități, toate la fel de importante. Există permanent provocări, atât la nivel național, cât și internațional. Acest lucru explică și numărul mare de congrese organizate în fiecare an de societățile internaționale de transplant și de transplant hepatic, unde se discută probleme care necesită consensul marilor școli europene, americane și asiatice.

- Iar noi am evoluat în această direcție…

- România s-a aliniat standardelor europene, fiind prezentă pe harta transplantului european și internațional. Începând cu anii 2000, s-a definit cadrul legislativ privind donarea de organe și statutul donatorului. La noi, donarea de organe se face în principal de la donatorul aflat în moarte cerebrală. Există și varianta donării după stop circulator, însă aceasta este încă în curs de dezvoltare în România. Donarea după moarte cerebrală este posibilă numai cu acordul familiei persoanei decedate. Nu există consimțământ prezumat. Dacă rudele de gradul întâi își dau acordul și semnează documentele necesare, persoana poate deveni donator.

Nu stăm foarte bine din perspectiva numărului de donatori. Rata este de aproximativ 3,8–4 donatori la un milion de locuitori. Raportată la populația României, această cifră înseamnă aproximativ 80 de donatori pe an. Nu este foarte mult și ne-am dori mai mulți pentru a salva cât mai multe vieți.

„Mă gândesc cu prețuire și respect la maeștrii mei, profesorii universitari Mircea Chifan și Eugen Târcoveanu…”

- În urmă cu câteva săptămâni, medicina ieșeană a dovedit că ocupă un loc important pe harta transplantului printr-o acțiune de mare amploare, în care ați fost implicat și dumneavoastră.

- Așa este. În acele zile au existat doi donatori la Iași și vreau să remarc activitatea colegilor de la Spitalul de Neurochirurgie, pentru că de acolo provin cei mai mulți donatori aflați în moarte cerebrală. De la aceștia au fost prelevate două grefe hepatice și patru grefe renale, transplanturile fiind realizate la Spitalul Clinic de Urgență „Sf. Spiridon” și la Spitalul Clinic „Dr. C. I. Parhon”. La unul dintre donatori a putut fi prelevată și inima. Iată o premieră medicală: primul transplant cardiac realizat în centrul universitar Iași, la Institutul de Boli Cardiovasculare.

Vă spun toate acestea și mă gândesc cu prețuire și respect la maeștrii mei, profesorii universitari Mircea Chifan și Eugen Târcoveanu, gând care mă stimulează permanent în tot ceea ce fac în profesie.

A consemnat Vasile ARHIRE