„O soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are!”...

Dorian OBREJA

Privesc de multă vreme la spectacolul de pe scena politică – chiar de la început, dacă mă refer la România postdecembristă. Am senzația tot mai accentuată că între ceea ce se vede/aude și ceea ce este, într-adevăr, se adâncește tot mai mult o prăpastie. Am, din ce în ce mai pronunțat, senzația că suntem trași pe sfoară, că acei care ni se înfățișează cu mâna întinsă, după voturi, sau cu ea așezată pe inimă, au, la spate, cealaltă mână cu două degete încrucișate (cel mijlociu peste arătător), ceea ce se spune că este caracteristic celor care mint, pentru a se proteja de pedeapsă.

Ca în foarte multe alte cazuri, am încercat să nu consider această percepție ca fiind bătută în cuie, ci expresie a unui subiectivism. Și atunci, normal, am apelat și la alte păreri, pe care am motive să le caracterizez drept mult mai apropiate de obiectivitate.
Prima încercare am făcut-o cu inteligența artificială, căreia i-am adresat întrebarea ce mă frământa (și mă frământă în continuare): mai există, printre politicienii de azi, unii care să creadă sincer în principii și chiar să lupte pentru ele cu orice preț?

AI mi-a inculcat ideea că lucrurile ar putea fi diferite, afirmând că „există politicieni care cred în principii și luptă pentru ele”; n-am insistat, pentru a cere exemple, mai ales că AI adăugase „aceștia sunt adesea minoritari sau nevoiți a face compromisuri”. Aha! Mi s-au prezentat, apoi, cele considerate ca motive ale numărului mic: confruntarea dintre pragmatism și idealism, expunerea mediatică, existența unei mari diferențe între percepția publică și discursul oficial, a unei și mai mari diferențe între alegători și decidenți, erodarea încrederii din pricina deselor episoade de criză politică. Concluzia era chiar mai puțin optimistă decât estimarea inițială: politicienii actuali au devenit mai degrabă pragmatici, decât oameni de principii!

Am adresat aceeași întrebare la doi importanți foști politicieni, puținii dintre care am încredere.

Cel dintâi mi-a răspuns că ”renunțarea la principii s-a făcut treptat imediat după 1990, dar un moment decisiv a fost apariția lui Băsescu în prim-planul vieții politice. E greu de uitat modul halucinant în care PDL a trecut peste noapte de la internaționala liberală la cea creștin-democrată, populară. Astăzi, trebuie să umbli cu lumînarea ca Diogene după un politician cu principii. Am vrut să-l numesc pe Bolojan, doar că principiile sale nu sînt neapărat toate bune, iar poate s-ar potrivi mai bine să spun încăpățînare”.

Al doilea a afirmat că „am avut un sentiment oribil întorcându-mă în Parlament după 12 ani de absență, într-un partid care nu mai semăna deloc cu cel de până în 1996; prezența la guvernare provocase schimbări serioase în strategii, în modul de promovare. Am înțeles rapid: dacă poți aduce bani sau voturi, contezi. Dacă nu ești în stare, fluieri de pe margine. În cei 4 ani în Senat și în conducerea partidului, am văzut multe: trădări, abuzuri, arestări, demiteri (nu și demisii), provocări, corupție etc. Și-n toată această vâltoare care mă înconjura, tu vrei să-ți identific politicieni cu principii?...”.

Situația e aceeași în țară și-n afară. Un ex-premier britanic afirma, extrem de îngrijorător, citând nu dintr-un filosof clasic, ci dintr-un clasic al râsului de pe marele ecran: „Acestea sunt principiile mele și, dacă nu-ți plac...ei bine, am altele”!! Încă un pas, și ne întoarcem, inevitabil, la Caragiale: „O soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are!”...