România are parteneriate strategice – tichii de mărgăritar!

Dorian OBREJA

Un parteneriat strategic este o înțelegere oficială între două state, care decid să lucreze împreună pe termen lung pentru a-și atinge obiective comune și a-și spori securitatea, economia sau influența.

România are 15 asemenea înțelegeri, pe care, după importanță, le-aș împărți în patru categorii: a)SUA b)Franța, Turcia, Marea Britanie, Polonia, Italia, Spania; c)Japonia, Coreea de Sud d)Moldova, Ucraina, Ungaria, Bulgaria, Azerbaidjan, Georgia.

Lipsa de spațiu mă determină să mă opresc, mai în detaliu, doar asupra a două parteneriate, întâmplător – cel mai vechi și cel mai nou...

Pe 11 iulie 1997, se semna o asemenea înțelegere cu SUA, cu prilejul vizitei președintelui Clinton în România. Erau prevăzute chestiuni legate de apărare – găzduirea Scutului antirachetă de la Deveselu, prezența trupelor americane prin rotație, achiziții de echipamente militare avansate - și energie – investiții majore în reactoarele 3 și 4 de la Cernavodă și proiectul reactoarelor modulare mici, SMR. După 3 decenii, doar Scutul rezistă (apărându-ne de ipotetice rachete, dar nu și de găselnița mai nouă, drone...). Jumătate din trupele americane au fost retrase, iar obligativitatea achizițiilor din UE, prin SAFE, le va reduce pe cele de peste Ocean. Proiectul celor 2 noi grupuri de la Cernavodă s-a cam acoperit de praf vreo 2 decenii, abia din 2003-2004 s-a mișcat ceva, dar cu viteza melcului. Celelălalt proiect, de la Doicești, foarte controversat din punctul de vedere al fezabilității și costurilor, se mișcă aproximativ cu aceeași ”rapiditate”...

Pe 12 martie 2026, președinții României și Ucrainei semnau acordul de parteneriat strategic între cele două țări. Acesta vizează aprofundarea relațiilor comerciale, precum și consolidarea cooperării regionale și militare. Aproape sigur, cel din urmă domeniu a făcut necesară încheierea acordului, căci, altfel, între cele două țări, fusese încheiat, în iulie 1997,   ”Tratatul privind relațiile de bună vecinătate și cooperare” – valabil și  astăzi (se reînnoiește la 5 ani, automat, dacă una dintre părți nu-l denunță). Tratatul cu pricina a fost definit de unele voci drept ”trădare națională” fiindcă, prin conținutul lui, România recunoștea frontierele actuale, renunțând implicit la pretențiile asupra teritoriilor românești anexate de URSS în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, consfințind granițele moștenite de la Uniunea Sovietică și transformând o situație de facto într-una de jure. Dar, poate fi invocată o scuză: la acel moment, exista speranța accelerării aderării la NATO și UE, drept care partea română a trebuit să accepte condițiile (im)puse de Occident (acesta solicitând, imperios, rezolvarea disputelor teritoriale cu  vecinii).

Am putea lăsa deoparte comentariul că e riscant, dacă nu iresponsabil, să semnezi o asemenea înțelegere cu un partener aflat într-un război cu final incert. Dar nu și pe acelea care prevăd: 1.obligarea noastră să fabricăm în România drone printr-o colaborare ucraineano-română, Ucraina primind circa 200 milioane euro din programul SAFE; 2. posibilitatea utilizării depozitelor subterane de gaze ale Ucrainei pentru stocarea gazelor provenite prin Coridorul Vertical de Gaz, precum și a gazelor din viitoarea producție din Marea Neagră, în cadrul proiectului Neptun Deep.

Cu așa parteneriate strategice, să nu ne mirăm de situația actuală și cea viitoare a țării!