Ne place să credem că marile noastre necazuri vin din afară. De la politicieni, de la șefi, de la vecini, de la vreme, de la lipsa banilor sau de la ghinion. Mereu există cineva de arătat cu degetul și un gard peste care să ne uităm, convinși că ograda celuilalt este mai curată, mai dreaptă și mai norocoasă decât a noastră.

Între timp, în propria ogradă se adună lucrurile pe care nu vrem să le vedem.

Mâncăm prost, dormim puțin, ne mișcăm rar și ne tratăm trupul ca pe un animal de povară. Îi dăm zahăr, grăsimi, grabă, nopți pierdute și stres, apoi ne mirăm că obosește. Îl pedepsim cu excese și îl judecăm când nu mai poate. Ne plângem că nu avem energie, dar nu renunțăm la obiceiurile care ne golesc. Ne plângem că nu ne simțim bine, dar continuăm să facem exact ceea ce ne face rău.

Adevărul este mai puțin comod decât orice vinovat din exterior: de multe ori, ne batem joc de noi înșine.

Nu brutal și nu spectaculos, ci zilnic. Prin fiecare amânare, prin fiecare „lasă că merge și așa”, prin fiecare masă fără măsură, prin fiecare noapte în care alegem telefonul în locul somnului, prin fiecare semn al trupului pe care îl ignorăm. Nu ne distrugem într-o singură zi. Ne risipim încet, prin gesturi mărunte, repetate suficient de mult încât să devină destin.

Și, fiindcă este greu să ne asumăm acest lucru, ne plângem.

Ne plângem de vârstă, de metabolism, de program, de familie și de împrejurări. Uneori avem dreptate. Viața nu este dreaptă, iar oamenii nu pornesc de la aceeași linie. Dar chiar și atunci rămâne o parte care ne aparține. Partea în care alegem ce punem în farfurie, cât ne odihnim, cât ne mișcăm, ce tolerăm și cât timp mai amânăm să avem grijă de noi.

Noi, însă, preferăm adesea curtea celuilalt. Ne interesează ce mănâncă, ce câștigă, cum arată, ce casă are, ce mașină conduce și ce greșeli face. Comentăm, comparăm, judecăm. Gardurile altora au devenit ferestrele prin care ne irosim viața. În timp ce privim peste ele, buruienile cresc la noi.

Poate că aici începe adevărata neglijență: nu în faptul că nu știm ce avem de făcut, ci în refuzul de a ne întoarce privirea spre propria viață.

Mintea inventează explicații. Trupul păstrează consecințele.

Îi putem spune că suntem prea ocupați, că nu este momentul, că vom începe de luni, de luna viitoare, după sărbători sau după ce se vor liniști lucrurile. Trupul nu înțelege promisiuni. El primește ceea ce îi dăm astăzi: hrană sau exces, mișcare sau stagnare, somn sau epuizare, grijă sau abandon.

De aceea, trupul are întotdeauna ultimul cuvânt. Nu pentru că ar fi dușmanul minții, ci pentru că suportă tot ceea ce mintea justifică. El duce poverile, excesele, fricile și amânările noastre. Iar când nu mai poate, nu negociază. Se oprește.

Poate că nu avem nevoie de încă un vinovat. Poate avem nevoie de o oglindă.

Să ne uităm mai puțin peste garduri și mai mult în propria ogradă. Să vedem ce am lăsat să se adune acolo, ce obicei ne face rău, ce plângere ascunde o lipsă de asumare și ce schimbare tot amânăm.

Nu putem controla tot ce ni se întâmplă. Dar putem înceta să fim complicii propriei noastre neglijențe.

Iar înainte ca trupul să rostească ultimul cuvânt prin durere, poate ar trebui să avem noi curajul de a-l spune pe primul: Ajunge. Maura ANGHEL