„Nu este suficient să nu fii agresor. Tăcerea poate deveni parte din problemă”

* dialog cu Mariana Ghițulescu, managerul Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu Jiu, care va aduce ieșenilor un spectacol despre bullying, fenoment tot mai prezent în școli

Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu Jiu vine pentru prima dată la Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr de la Iași (FITPTI) cu un spectacol care pune sub lupă nu doar cruzimea dintre copii, ci și responsabilitatea adulților și tăcerea celor care asistă. „Micul Ponei”, de Paco Bezerra, în regia Antonellei Cornici, va fi prezentat pe 7 octombrie, de la ora 17:30, la Sala Uzina cu Teatru a Teatrului Național Iași. Pornind de la un caz real de bullying, spectacolul vorbește despre diferență, intoleranță și momentul în care victima ajunge să fie cea căreia i se cere să se schimbe. Într-un interviu acordat înaintea întâlnirii cu publicul ieșean, Mariana Ghițulescu, managerul Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu”, vorbește despre responsabilitatea teatrului, prejudecățile unei comunități și tăcerea celor care privesc. „Nu este suficient să nu fii agresor. Uneori, tăcerea celui care privește poate deveni parte din problemă”, spune Mariana Ghițulescu.

- Teatrul „Elvira Godeanu” vine pentru prima dată la FITPTI și alege să se prezinte cu „Micul Ponei”, un spectacol despre bullying și discriminare. Ce spune această alegere despre identitatea pe care vreți să o construiți astăzi pentru teatrul pe care îl conduceți?

- Cred că un teatru își construiește identitatea nu doar prin spectacolele pe care le produce, ci și prin întrebările pe care alege să le pună comunității sale. De aceea, alegerea „Micului Ponei” pentru prima noastră întâlnire cu FITPTI nu este întâmplătoare. Este un spectacol care vorbește despre bullying, dar care, în profunzime, vorbește despre ceva mult mai greu de privit: despre intoleranța față de ceea ce este diferit și despre nevoia noastră, uneori aproape instinctivă, de a-l face pe celălalt să semene cu noi. Pentru mine, teatrul trebuie să aibă curajul de a nu ocoli temele care ne privesc direct. Nu cred că avem nevoie doar de spectacole care ne fac să ne simțim bine. Avem nevoie și de spectacole care ne tulbură, care ne pun în fața propriilor prejudecăți și care ne fac să plecăm din sală cu o întrebare. „Micul Ponei” este un asemenea spectacol.

Iar direcția în care îmi doresc să meargă Teatrul „Elvira Godeanu” este aceea a unui teatru viu, conectat la societate, atent la publicul său și dispus să își asume și teme care nu sunt confortabile.

- „Micul Ponei” pornește de la un caz real și atinge o zonă extrem de sensibilă – felul în care diferența poate transforma un copil într-o țintă. Unde se termină, în opinia dumneavoastră, libertatea artistică și unde începe responsabilitatea unui teatru atunci când aduce pe scenă asemenea traume?

- Cred că libertatea artistică și responsabilitatea nu ar trebui niciodată puse în opoziție. Un teatru este liber să vorbească despre orice, dar, atunci când vorbește despre suferința reală a unor oameni, trebuie să o facă cu respect, cu inteligență și fără tentația de a transforma trauma într-un spectacol de consum.

„Micul Ponei” pornește de la evenimente reale și este dedicat unor copii care au trecut prin experiențe cumplite. Tocmai de aceea, cred că spectacolul are o responsabilitate suplimentară: aceea de a nu simplifica. Și textul nu simplifică. Nu ne oferă un singur vinovat. Ne arată copilul agresat, agresorii, părinții, profesorii, directorul, comunitatea. Ne arată cum, uneori, intenția de a proteja poate ajunge să rănească. Asta mi se pare una dintre marile calități ale textului: nu ne permite să stăm confortabil într-o poziție de judecător. Ne obligă să ne întrebăm unde am fi noi în această poveste.

- Bullyingul este foarte prezent în discursul public, până la riscul ca termenul să devină aproape banalizat. Ce poate face teatrul diferit de o campanie educațională, de un discurs al profesorului sau de statisticile despre violența între copii?

- Teatrul poate transforma o statistică într-o experiență umană. O statistică ne spune câți copii sunt victime. Un discurs ne spune ce ar trebui să facem. Teatrul ne poate face să simțim ce înseamnă să fii acel copil. În „Micul Ponei” există un moment care, pentru mine, este extrem de puternic: Marc nu mai răspunde la propriul nume. Își șterge numele din caiete și îl înlocuiește cu numele unui ponei. Din acel moment înțelegem că nu mai vorbim doar despre niște copii care îl jignesc. Vorbim despre identitatea unui copil care începe să fie distrusă.

Asta poate face teatrul. Poate să te apropie de o realitate despre care credeai că știi deja totul. Și poate să te facă să înțelegi nu doar cu mintea, ci și cu emoția. Teatrul nu trebuie să țină lecții. Trebuie să pună întrebări suficient de puternice încât spectatorul să continue singur lecția după ce a ieșit din sală.

- În această poveste, problema nu este doar agresorul, ci și comunitatea care privește, tolerează, judecă sau tace. Vi se pare că „Micul Ponei” vorbește, de fapt, mai mult despre responsabilitatea adulților decât despre cruzimea copiilor?

- Da. Și cred că aici este una dintre cele mai incomode dimensiuni ale spectacolului. Copiii sunt cruzi, uneori. Dar copiii nu trăiesc într-un vid. Ei învață de undeva ce este acceptabil, ce este ridicol, ce trebuie ascuns și cine merită să fie exclus. În piesă, „toată școala” ajunge să îl respingă pe Marc, iar soluția găsită de adulți este să încerce să elimine ceea ce îl face vizibil: rucsacul cu ponei. Mi se pare teribil de actuală această logică: dacă nu putem schimba comportamentul celor care agresează, să-l schimbăm pe cel al celui agresat. Este o formă de transfer al responsabilității. Și aici cred că textul ne întreabă, de fapt, pe noi, adulții: cât de mult suntem dispuși să intervenim atunci când intervenția ne incomodează? Este mult mai ușor să-i spui copilului „nu mai purta rucsacul acela” decât să confrunți o comunitate întreagă cu propriile ei prejudecăți.

- FITPTI este un festival în care spectacolele intră într-un dialog foarte intens cu alte estetici, generații și moduri de a înțelege teatrul. Ce vă interesează cel mai mult la această primă întâlnire a Teatrului „Elvira Godeanu” cu publicul și cu profesioniștii de la Iași?

- Mă interesează întâlnirea. În primul rând, întâlnirea spectacolului nostru cu un public nou. Pentru un teatru, este foarte important să își scoată spectacolele din spațiul familiar și să le lase să respire în fața unor spectatori care nu vin cu obișnuințele și reperele publicului de acasă.

Apoi, mă interesează întâlnirea cu ceilalți profesioniști. Un festival este și un loc în care teatrul se vede pe sine prin ochii celorlalți. Faptul că Teatrul „Elvira Godeanu” este invitat pentru prima dată la FITPTI ne onorează și ne bucură. Venim cu dorința de a ne întâlni, de a asculta, de a privi și de a învăța. Iar dacă, după spectacol, cineva va continua să vorbească despre Marc, despre părinții lui, despre școală și despre propria lui reacție în fața unui copil exclus, atunci întâlnirea aceasta și-a atins rostul.

- Există spectacole după care publicul spune „mi-a plăcut” și spectacole după care pleacă incomod, obligat să își revizuiască propriile reacții. Ce ați prefera să rămână după „Micul Ponei”: emoția, revolta, vinovăția sau disponibilitatea de a interveni data viitoare când cineva este exclus?

- Disponibilitatea de a interveni. Emoția este importantă. Revolta este importantă. Chiar și vinovăția poate avea un rost, dacă ne face să ne privim cu sinceritate. Dar toate acestea rămân sterile dacă nu produc o schimbare. Mi-aș dori ca, după „Micul Ponei”, spectatorul să plece cu o întrebare simplă: „Eu ce aș face?”. Nu „ce ar trebui să facă școala?”, nu „ce ar trebui să facă părinții?”, nu „ce ar trebui să facă societatea?”, ci „eu ce aș face dacă aș vedea un copil singur, umilit, exclus?”. Pentru că nu este suficient să nu fii agresor. Uneori, tăcerea celui care privește poate deveni parte din problemă. Și cred că acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care teatrul le poate face: să ne amintească faptul că nu suntem doar spectatori ai lumii în care trăim.

- Cu ce gânduri veniți la Iași?

- Aș vrea să folosesc această ocazie și pentru a le mulțumi celor datorită cărora acest spectacol există și ajunge astăzi la un festival atât de important. În primul rând, vreau să îi mulțumesc Antonellei Cornici, regizoarea spectacolului, alături de care Teatrul „Elvira Godeanu” are o colaborare care durează încă de la începutul mandatului meu. Este un artist cu care am construit, de-a lungul acestor ani, proiecte și spectacole importante pentru teatrul nostru și mă bucur că această colaborare continuă să producă întâlniri artistice relevante.

Îi mulțumesc pentru felul în care a privit „Micul Ponei”, pentru sensibilitatea și forța pe care le-a adus acestui text și pentru încrederea pe care o are în teatrul nostru.

Le mulțumesc, de asemenea, actorilor Gia Enache și Tedi Popescu, pentru implicarea, rigoarea și sensibilitatea cu care construiesc această poveste pe scenă. Prin jocul lor, conflictul din „Micul Ponei” capătă profunzime și devine o experiență care ajunge direct la spectatori.

Și, nu în ultimul rând, vreau să mulțumesc organizatorilor FITPTI și doamnei Oltița Cîntec, managerul Teatrului „Luceafărul” din Iași, fondatoarea și curatoarea Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr, pentru invitația care ne onorează. Pentru un teatru, o asemenea invitație înseamnă mai mult decât prezența într-un festival. Înseamnă recunoașterea unui demers artistic și, în același timp, o invitație la dialog.

Venim la Iași cu bucuria întâlnirii și cu sentimentul că teatrul nostru face parte dintr-o conversație mai largă despre ceea ce poate și trebuie să fie teatrul astăzi.

A consemnat Maura ANGHEL