Registrul Pășunilor devine obligatoriu pentru subvenții

* Iașul are peste 95.000 de hectare de pășuni și fânețe, iar pentru mii de fermieri din județ subvențiile APIA intră într-o nouă etapă de control * Registrul Pășunilor devine document-cheie pentru dovedirea activității agricole reale * cine nu are evidențe clare despre pășunat sau cosit și nu le poate corela cu registrele de animale și cu datele din primării riscă penalizări sau chiar pierderea plăților

În județul Iași, unde agricultura mică și medie se sprijină masiv pe pășuni și fânețe, noua cerință legată de subvențiile APIA riscă să devină filtru” care separă fermierii organizați de cei care încă lucrează din inerție, cu evidențe ținute pe caiet sau doar “în cap”. Odată cu implementarea măsurilor din Planul Strategic 2023–2027, Registrul Pășunilor (în forma stabilită de noile reglementări și proceduri) capătă statutul de document-cheie în dosarul de plată, pentru că prin el se verifică, negru pe alb, dacă pe teren există activitate agricolă reală.

Potrivit datelor oficiale raportate la nivel județean, Iașul are 72.565 de hectare de pășuni și 23.172 de hectare de fânețe, adică zeci de mii de hectare care pot intra anual la plăți, dar care devin vulnerabile atunci când dovada utilizării nu e coerentă, completă și corelată cu restul registrelor.

De ce apare această obligație și de ce e tratată ca “strictă”? Pentru că APIA trebuie să demonstreze că banii publici nu se duc către suprafețe lăsate în paragină sau declarate formal. În noua logică de condiționalitate, pajiștea permanentă trebuie menținută într-o stare minimă de întreținere și exploatată efectiv, fie prin pășunat, fie prin cosit. Practic, fermierul nu mai este evaluat doar după suprafața declarată, ci după urmele concrete ale folosirii terenului, iar Registrul Pășunilor devine instrumentul prin care controlul trece de la “declarație” la “dovadă”.

Registrul trebuie să reflecte cronologic și tehnic viața pășunii: localizarea exactă a suprafețelor (bloc fizic, parcelă), perioada de pășunat, efectivele de animale exprimate în UVM, dar și situațiile în care pășunatul nu e posibil și terenul e întreținut prin cosit. În teren, încărcătura minimă este, de regulă, raportată la praguri precum 0,3 UVM/hectar, iar neconcordanțele dintre ce se scrie și ce se poate verifica ulterior devin puncte de risc.

Partea care apasă cel mai mult pe fermieri nu este completarea în sine, ci obligația de corelare perfectă între mai multe baze de date și evidențe. Datele din registru trebuie să “bată” cu ceea ce apare în Sistemul Național de Identificare și Înregistrare a Animalelor, iar terenul trebuie să fie recunoscut oficial și în Registrul Agricol al primăriei. Dacă apar diferențe de animale, de perioade sau de parcele, controlul nu mai e o discuție, ci o verificare încrucișată. Iar în Iași, unde multe suprafețe sunt gestionate prin contracte, arendă, concesiuni sau utilizări istorice greu de reconstituit, orice gol administrativ poate costa bani reali.

Riscul cel mai mare este simplu de înțeles: absența registrului, completarea lui superficială sau datele eronate pot duce la excluderea de la plată pentru suprafața de pajiște și, în funcție de situație, la penalități ori sancțiuni aplicate pe mai mulți ani. Cu alte cuvinte, nu vorbim doar despre un “document în plus”, ci despre un mecanism care poate bloca subvenția exact acolo unde, în multe gospodării din județ, subvenția înseamnă furaje, iarnă trecută cu bine și continuitatea fermei.

Dan DIMA