Rușinea îi blochează pe ieșeni să ceară ajutor

Rușinea îi blochează pe ieșeni să ceară ajutor

* în 2026, nevoia nu a dispărut, dar cererea de sprijin a devenit mai rară și mai tăcută * în Iași, rușinea, frica de etichetă și „nu vreau să mă știe nimeni” ajung să cântărească mai mult decât lipsa banilor * prețul se plătește în datorii, boală amânată și crize care izbucnesc prea târziu

În 2026, sărăcia are un mod nou de a se ascunde: nu mai vine mereu cu cereri, cu cozi și cu dosare ținute la piept. Vine cu tăcere. Oamenii „se descurcă”, mai iau o tură de împrumut, mai taie din mâncare, mai amână un control medical, mai sting lumina într-o cameră și repetă propoziția care a devenit scut și capcană în același timp: nu vreau să cer.

Pentru mulți,  ajutorul a ajuns o rușine pentru că toată lumea pare că aleargă, muncește, „face ceva”, iar eticheta de „om care are nevoie” apasă greu. Rușinea nu e doar o emoție, ci o barieră socială care îi face pe oameni să se retragă exact când ar trebui să se apropie. Iar când taci destul, ajungi să nu mai ceri nici lucrurile pentru care ai muncit o viață: sprijin, informație, acces la servicii.

Cifrele mari arată presiunea de fond: România rămâne printre statele UE cu cele mai ridicate ponderi ale populației aflate în risc de sărăcie sau excluziune socială, iar în 2024 Eurostat indica 27,9%. Dar în teren, la Iași, problema se vede altfel: există mecanisme de sprijin, însă o parte dintre cei eligibili nu ajung să le folosească la timp. Un exemplu concret e chiar sezonul rece: Direcția de Asistență Socială Iași a anunțat primirea solicitărilor pentru ajutoarele de încălzire și suplimentele pentru energie începând cu 1 octombrie 2025, pentru perioada noiembrie 2025–martie 2026. Pe hârtie, cadrul există. În realitate, între „există” și „ajunge” stă adesea un prag invizibil: nu vreau să mă vadă vecinii, nu vreau să mă judece funcționarul, nu vreau să apar „în evidențe”.

Rușinea e alimentată de trei lucruri care, în 2026, se simt mai puternic ca oricând. Primul este vitrina socială: comparația continuă cu „ceilalți” care par că reușesc, în timp ce tu abia ții lucrurile la linia de plutire. Al doilea este birocrația percepută ca test moral: când procedura te obligă să îți expui viața, veniturile, rușinea și eșecurile în fața altora, ajutorul capătă gust de umilință. Al treilea este neîncrederea: oamenii se tem că, odată ce au cerut, vor fi etichetați, controlați sau tratați ca suspecți, nu ca beneficiari ai unui drept.

În politicile sociale există un fenomen bine documentat: non-take-up, adică neaccesarea beneficiilor de către persoane eligibile. Nu e doar „nu știe omul”, ci și „îi e rușine” sau „costă prea mult, psihic și administrativ, să ceri”. Un raport Eurofound arată că procedurile prin birourile de asistență socială pot fi „predispuse la stigmatizare” și că reducerea costurilor de timp și expunere (inclusiv prin opțiuni online sau separarea cererii de interacțiunea stigmatizantă) poate scădea neaccesarea.

Când ajutorul nu se cere, criza nu dispare, doar se mută. Se mută în datorii, în restanțe, în mâncare „întinsă” ca să ajungă, în tratamente amânate, în depresie ascunsă, în conflict în familie. Iar stigma nu lovește doar sărăcia, ci și sănătatea mintală: World Health Organization subliniază că miturile, stigma și discriminarea pot împiedica oamenii să caute ajutor. În 2026, rușinea funcționează ca un dop: oprește cererea la sursă, înainte să existe un dosar, un telefon sau o discuție.

Pentru un oraș ca Iașul, asta înseamnă că „cererea scade” nu e neapărat o veste bună. Uneori e semnul că oamenii au învățat să se facă invizibili. Ajutorul social ajunge mai greu la cei care îl evită din orgoliu rănit sau frică, dar și la cei epuizați, care nu mai au energie pentru încă o ușă închisă. În spatele tăcerii, rușinea poate fi o formă de autoprotecție. Numai că autoprotecția, când devine regulă, se transformă în izolare.

Tania DAMIAN