Satele unde dricul ajunge mai repede decât ambulanța

* în ultimii ani monitorizați, ambulanțele din județul Iași au parcurs 45.901.639 de kilometri – echivalentul a peste 1.100 de înconjururi ale Pământului și aproape 120 de drumuri până la Lună * cursa aceasta nu se vede din oraș, ci în satele unde mașina mortuară știe drumul mai bine decât salvarea

În spatele acestor cifre stă un parc auto epuizat. Conform ultimului bilanț, Serviciul de Ambulanță Județean Iași are 82 de ambulanțe în flotă, dintre care 72 sunt operative. Aproape jumătate dintre ele îndeplinesc deja norma de casare, iar șapte au trecut de un milion de kilometri. La fiecare tură, echipajele urcă într-o mașină care, statistic, a ocolit globul de mai multe ori decât o cursă aeriană de linie.

Din stația centrală de pe Bulevardul Primăverii și din cele 12 substații răspândite în județ – Pașcani, Hârlău, Târgu Frumos, Bivolari, Vlădeni, Răducăneni, Țibănești, Podu Iloaiei, Mircești, Scânteia, Coropceni și Tătăruși – pleacă în fiecare zi câteva zeci de echipaje. Pe hârtie, rețeaua arată ordonat: un inel de puncte care acoperă, teoretic, tot județul. Harta reală se rupe însă exact acolo unde se termină asfaltul.

În sud, între Scânteia, Ipatele, Voinești, în nord spre Tătăruși sau pe valea Prutului, se adună sate la 20–40 de kilometri de cea mai apropiată substație. În condiții ideale, ar însemna cel mult o jumătate de oră până la pacient. Dar drumurile nu sunt ideale: sunt înguste, peticite, cu restricții și cu porțiuni de pământ. O ploaie obișnuită transformă o urgență în infarct de sistem: se pierd minute lungi doar ca să „ajungi”, înainte să înceapă propriu-zis actul medical.

Condamnați pe nedrept

În infarct, „ora de aur” e prima – aceea în care un vas de sânge din inimă mai poate fi desfundat la timp. În accidentul vascular, fereastra pentru tratament eficient se măsoară în câteva ore, nu în zile. Fiecare 10–15 minute în plus pe drum înseamnă neuroni pierduți, funcții pierdute, uneori oameni pierduți. În unele sate, oamenii au ajuns să spună, cu un fel de resemnare rușinată, că dricul ajunge mai repede decât ambulanța. Nu pentru că ar fi mai bine finanțat, ci pentru că drumul până la spital e mai greu decât drumul până la cimitir.

Există și coordonate foarte precise ale acestei nedreptăți. Între Tomești și Păun, pe DJ 248D, un drum județean care ar trebui să lege DN 28 de DN 24, o porțiune de aproximativ 500 de metri se transformă, după ploaie, într-un singur șanț de mâl: se trece doar cu mașini 4x4, iar pe jos abia îți mai poți scoate piciorul din noroi. Pentru o ambulanță care duce un pacient cu suspiciune de infarct sau AVC, acești 500 de metri pot însemna diferența dintre a ajunge la spital sau a te întoarce, neputincios, din mijlocul pădurii.

La marginea Iașului, în comuna Bârnova, documentele locale vorbesc despre zeci de kilometri de drumuri comunale de pământ, inclusiv în satele Păun și Pietrăria. Acolo, ambulanța nu concurează doar cu timpul, ci și cu panta, cu șleaurile, cu copacii căzuți. Sunt sate „lângă oraș”, dar la care se ajunge ca la capăt de lume.

Când pui la un loc aceste bucăți de realitate – zeci de ambulanțe trecute de pragul de casare, 13 puncte de plecare pentru tot județul, sate la zeci de kilometri de substații și drumuri care se topesc în noroi după prima ploaie – cei aproape 46 de milioane de kilometri parcurși de ambulanțele ieșene nu mai sunt doar o statistică spectaculoasă. Sunt un drum lung, făcut de multe ori împotriva propriei infrastructuri. Iar în satele unde dricul ajunge mai repede decât salvarea, prețul acestui drum se plătește în tăcere, pe certificatele de deces.

Dan DIMA