Sfântul Andrei, apostolul care ne-a încreștinat

În fiecare an, pe 30 noiembrie, este comemorată moartea martirică a Sfântului Andrei, apostolul care a propovăduit creştinismul în părţile noastre. Tradiţia spune că a fost răstignit cu capul în jos, pe o cruce în formă de X, în anul 60 după Hristos. Dincolo de această dată cu valoare sacră pentru lumea creştină, satul românesc a ţesut în jurul nopţii de dinainte o adevărată mitologie: strigoi, lupi, semne pentru vreme, ursitul din vis şi hotarul nevăzut dintre lumea văzută şi cea invizibilă.

Noaptea Strigoilor și patronul lupilor

În imaginarul popular, Sfântul Andrei era considerat patronul strigoilor. Se credea că, în noaptea dinaintea sărbătorii sale, acesta îi adună pe strigoi şi îi duce la locuri de întâlnire aflate la răscruci de drumuri sau la marginea satelor. De la miezul nopţii până la primul cântat al cocoşilor, strigoii jucau, se luptau între ei cu furci, coase sau topoare şi îşi disputau puterea asupra oamenilor şi animalelor.

Pentru cei vii, această noapte era una primejdioasă. Dacă un om se întâmpla să treacă prin locul de adunare a strigoilor, era „bătut zdravăn” de fiinţele nevăzute, iar cel care ajungea acolo a doua zi risca să amuţească. Nu întâmplător, odinioară, oamenii evitau să iasă din case după lăsarea întunericului.

Usturoiul – paznic la uși și ferestre

În acest scenariu încărcat de teamă şi mister, usturoiul avea un rol esenţial. Pentru a fi feriţi de rele în noaptea Sfântului Andrei, oamenii mâncau usturoi, dar ungeau şi uşile şi ferestrele caselor şi grajdurilor, în semnul crucii. Se crea astfel un cerc de protecţie simbolică împotriva strigoilor şi a tuturor influenţelor malefice.

Usturoiul devenea, în credinţa populară, mai mult decât un aliment sau un leac: era un talisman, un fel de „armură” duhovnicească aşezată între om şi forţele întunericului.

Fetele, visele şi chipul ursitului

Noaptea de 29 spre 30 noiembrie era şi un moment privilegiat pentru practici premaritale. Fetele nemăritate ţineau post negru şi îşi puneau sub pernă grâu sau busuioc sfinţit, pentru a-şi visa ursitul. Chipul celui sortit urma să le apară în vis, ca o dezvăluire discretă a destinului.

Existau şi alte ritualuri: unele fete mergeau la fântână cu o lumânare de la Înviere şi priveau în apă, pentru a zări în luciul ei chipul bărbatului cu care se vor căsători. Altele mergeau desculţe; dacă se înţepau, se spunea că nunta nu este departe. Între spaima de strigoi şi grija de a nu fi atins de rău, coexista această speranţă luminoasă a iubirii care urmează să se arate.

Ceapa care „vorbește” despre vreme și grâul care prevestește anul

Ziua de Sfântul Andrei este legată şi de practici legate de vreme şi de rodul anului viitor. Gospodinele de la sat duc în pod 12 cepe, câte una pentru fiecare lună a anului, şi le lasă acolo până în seara de Crăciun. Cepele care se strică anunţă luni ploioase, cu grindină sau intemperii, în timp ce cepele care încolţesc sunt semn bun pentru luni cu vreme frumoasă.

Tot acum se pune grâu la încolţit pentru fiecare membru al familiei. După cum creşte grâul fiecăruia, se interpretează cum va fi anul care vine: sănătos sau anevoios, roditor sau sărac. În acest fel, soarta fiecăruia – dar şi a gospodăriei – pare scrisă, simbolic, în firul verde de grâu.

Obiceiurile legate de noaptea Sfântului Andrei nu apar izolate, ci ca o împletire între sărbătoarea creştină şi vechile ritualuri dacice. Poporul i-a atribuit Apostolului Andrei trăsături de divinitate precreştină, transformându-l, în imaginar, în personificarea divină a lupului solar.

Noaptea Sfântului Andrei ar fi, în această viziune, prima noapte a Anului Nou Dacic, moment în care se deschid cerurile şi se întâlnesc cele văzute cu cele nevăzute. Dacii aveau ca totem lupul, singurul animal care nu poate fi îmblânzit cu adevărat.

Maura ANGHEL