Spitalele au prea mulți rezidenți. Ministerul vrea reformă, dar nu știe câți medici ies la pensie

* în timp ce spitalele spun că nu au suficienți medici, iar secțiile sunt pline de pacienți, ministrul Sănătății afirmă că România formează de trei ori mai mulți rezidenți decât poate angaja *  sistemul nu are nici măcar o evidență clară a pensionărilor pe specialități, ceea ce face planificarea aproape imposibilă

Ministrul Sănătății, Alexandru Rogobete, a declarat duminică seară, la Antena 3, că rezidențiatul trebuie regândit urgent, pentru că România „produce”, cu ghilimelele de rigoare, de trei ori mai mulți rezidenți decât poate include în sistemul public. În același timp, paradoxul din teren rămâne neschimbat: spitalele sunt pline de bolnavi, managerii și medicii se plâng de deficit de personal, iar pacienții simt lipsa de medici în timpii de așteptare, în gărzi și în accesul la specialități. Cu toate acestea, la nivelul Ministerului Sănătății, mesajul este că numărul celor aflați în formare a depășit capacitatea de absorbție a sistemului.

Rogobete susține că „cifrele de școlarizare au scăpat de sub control” în ultimii cinci ani și că numărul de posturi din sănătate ar trebui corelat cu numărul de rezidenți. „Ideea este de a avea un sistem predictibil”, a spus ministrul, sugerând că mecanismul actual funcționează mai degrabă inert, pe baza unor alocări istorice, decât pe nevoile reale ale spitalelor și ale populației. În forma de astăzi, avertizează el, statul ajunge să pregătească mii de medici pe specialități care nu se regăsesc în piața de posturi disponibile, iar presiunea se mută fie către privat, fie către migrație, fie către o competiție disproporționată pentru câteva locuri în sistemul public.

Cea mai sensibilă parte a declarației este însă recunoașterea unei breșe de bază în planificare: nu există o statistică solidă despre câți medici vor ieși la pensie în următorii ani, pe specialități. „Aș vrea să știu și eu câți medici cardiologi vor ieși la pensie în următorii patru ani. Nu există”, a afirmat Rogobete, explicând că atunci când universitățile și ministerul stabilesc numărul de locuri și posturi la rezidențiat, acest indicator esențial nu este luat în calcul. Cu alte cuvinte, sistemul decide câți oameni formează fără să știe câte locuri se vor elibera și unde, ceea ce transformă rezidențiatul într-o loterie administrativă, nu într-o investiție predictibilă în sănătatea publică.

Ministrul a anunțat că intenționează să construiască, împreună cu universitățile de medicină, o hartă a locurilor care vor fi disponibile în următorii ani, astfel încât pregătirea să fie mai bine ancorată în realitate. În același timp, pe masa discuțiilor din minister a apărut și ideea reînființării stagiaturii și a unei categorii de medici generaliști care nu intră imediat în rezidențiat, ci fac o perioadă de practică urmată de o supraspecializare pe domenii nișate. Rogobete a sugerat că această măsură ar putea fi pusă în aplicare chiar anul acesta.

Rămâne întrebarea care apasă, inevitabil, peste toate aceste anunțuri: cum poate fi „prea mult” rezidențiat într-o țară în care spitalele gem de pacienți și reclamă lipsa de medici? Răspunsul, pe care ministerul îl sugerează fără să-l spună frontal, ține de felul în care deficitul este distribuit: nu lipsesc doar „medicii” ca număr total, ci lipsesc specialități, lipsesc oameni în anumite zone, lipsesc posturi finanțate acolo unde nevoia e uriașă, iar formarea nu e conectată la infrastructură, bugete și pensionări. Până când România va ști, negru pe alb, câți medici ies din sistem și unde, reforma rezidențiatului va rămâne, în esență, un demers făcut cu ochii legați.