Am ajuns de râsul Europei! Fotbalul românesc, victima propriei aroganțe

A fost o vreme când românii priveau cu superioritate tururile preliminare ale cupelor europene. Ne amuzam când adversarii veneau din Malta, Liechtenstein, San Marino, Gibraltar sau Republica Moldova. Le consideram simple obstacole birocratice înaintea „adevăratelor” meciuri din Europa.

Astăzi, realitatea ne-a lovit peste față. Nu doar că nu mai dominăm aceste echipe, dar ajungem să fim umiliți de ele. Iar cea mai gravă problemă este că nu mai putem vorbi despre accidente.

FCSB, campioana României, a dezamăgit. CFR Cluj a fost făcută praf de Tromsø, în propria casă, într-o repriză care a arătat diferența uriașă dintre fotbalul românesc și cel nordic. Universitatea Craiova s-a chinuit cu finlandezii de la KuPS, iar Universitatea Cluj a ieșit din competiție fără drept de apel.

Patru echipe. Patru dezamăgiri. Un singur verdict: fotbalul românesc se prăbușește.

Problema nu este că am pierdut. În sport se pierde. Problema este că încă trăim cu impresia că suntem o forță continentală, în timp ce restul Europei a trecut demult pe lângă noi.

În România încă discutăm despre arbitri, conspirații, ghinion și noroc. În Norvegia, Finlanda sau Islanda se investește în academii, în antrenori, în infrastructură, în analiză video, în pregătire fizică și în management profesionist. Ei construiesc. Noi improvizăm.

Ani la rând ne-am mințit că avem cel mai talentat fotbal din regiune. Că „românul se naște fotbalist”. Între timp, alții au muncit. Iar munca bate talentul atunci când talentul doarme.

Campionatul intern este din ce în ce mai slab, dar este prezentat ca o competiție spectaculoasă. Cluburile schimbă antrenori după trei etape, transferă jucători pe ultima sută de metri, conducătorii se războiesc la televizor, iar performanța europeană este tratată ca un bonus, nu ca obiectiv.

Între timp, echipe pe care le priveam cu dispreț au început să ne dea lecții. Cluburi din țări cu populații cât un județ din România ne domină tactic, fizic și mental. Nu mai există complexe. Complexele le avem noi.

Cel mai periculos este că nici măcar nu mai pare să existe revoltă. Ne-am obișnuit cu eliminările din iulie și august. Ne-am obișnuit să spunem că „asta este”. Ne-am obișnuit cu mediocritatea.

Coeficientul UEFA se prăbușește, banii din competițiile europene se împuținează, jucătorii români devin tot mai puțin atractivi pentru campionatele puternice, iar generațiile viitoare cresc fără modele reale de performanță.

Și totuși, după fiecare eșec, discursul rămâne același: „Data viitoare va fi mai bine”. Pe ce bază? Ce s-a schimbat? Unde sunt academiile care produc jucători? Unde sunt stadioanele pline? Unde este strategia Federației? Unde este planul cluburilor? Unde sunt conducătorii care își asumă eșecurile?

Răspunsul este simplu: nicăieri.

Fotbalul românesc nu este victima lipsei de bani. Este victima autosuficienței. A orgoliului. A amatorismului ridicat la rang de virtute.

În timp ce noi încă povestim despre Steaua din 1986 și Generația de Aur, Europa vorbește despre viitor. Noi încă trăim din amintiri, ceilalți construiesc performanțe.

Dacă nu acceptăm că am rămas în urmă și că avem nevoie de o reformă profundă, aceste umilințe vor deveni noua normalitate.

Iar cea mai dureroasă concluzie este una simplă: nu Europa s-a îndepărtat de fotbalul românesc. Fotbalul românesc a rămas pe loc, în timp ce Europa a mers înainte.

Daniel LEONTE