Dascălul, într-o permanentă luptă pentru demnitate

Câtă ipocrizie...

Astăzi îi sărbătorim. Le trimitem mesaje frumoase, le dedicăm discursuri emoționante și le mulțumim pentru tot ceea ce au făcut pentru noi, pentru copiii noștri... Astăzi vorbim despre noblețea profesiei de dascăl, despre misiunea sfântă a educației și despre rolul fundamental al școlii în construcția unei societăți.

Mâine însă, aproape totul va fi uitat.

Pentru că adevărul este unul incomod: într-o societate care pretinde că prețuiește educația, dascălul a ajuns prea des să fie respectat doar în cuvinte. În realitate, el este lăsat să se descurce singur între lipsuri, umilințe, birocrație, neîncredere și o permanentă luptă pentru demnitate.

Există o nedreptate profundă în felul în care ne raportăm la cei care ne-au format. Ne amintim cu emoție de învățătoarea care ne-a ținut mâna când scriam primele litere, de profesorul care ne-a deschis mintea spre lume, de omul care a văzut în noi un potențial pe care nici noi nu îl vedeam. Și totuși, ca societate, acceptăm cu o nepăsare aproape cinică ca acești oameni să fie tratați adesea ca o categorie marginală.

Cerem performanță, dar oferim puțin respect.

Cerem vocație, dar răsplătim insuficient sacrificiul.

Cerem rezultate, dar ignorăm condițiile în care acestea trebuie obținute.

Profesorii sunt printre puținii oameni care își petrec viața construind destine fără să știe aproape niciodată cât de mult au schimbat, de fapt, lumea. Ei nu ridică zgârie-nori, nu conduc corporații și nu apar pe primele pagini ale ziarelor. Lucrează în tăcere, an după an, modelând caractere, cultivând minți și sădind speranțe. Din mâinile lor ies medici, ingineri, artiști, antreprenori, cercetători, judecători și lideri. Practic, fiecare profesie care ține în picioare o societate începe, într-un fel sau altul, în fața unei catedre.

Și totuși, paradoxul este sfâșietor: cei care formează viitorul sunt adesea condamnați să trăiască ei înșiși cu grija zilei de mâine.

Iar poate cel mai trist moment vine după ce clopoțelul s-a oprit definitiv pentru ei. După zeci de ani petrecuți în slujba școlii, mulți dascăli ies la pensie și dispar încet din memoria colectivă. Nu mai sunt căutați, nu mai sunt întrebați ce fac, nu mai sunt ascultați. Rămân doar cu amintirile generațiilor pe care le-au format și cu sentimentul că au oferit totul unei societăți care, de multe ori, nu a știut să le întoarcă măcar o parte din ceea ce a primit.

O națiune nu este definită doar de autostrăzile pe care le construiește, de investițiile pe care le atrage sau de cifrele din statisticile economice. O națiune este definită și de felul în care își tratează profesorii.

Pentru că atunci când un dascăl își pierde demnitatea, întreaga societate pierde ceva din propria ei demnitate.

Iar dacă într-o singură zi pe an ne amintim să îi aplaudăm, dar în celelalte 364 acceptăm nepăsători degradarea statutului lor, atunci problema nu este a profesorilor.

Problema este a noastră. Pentru că, în cele din urmă, nu profesorii sunt oglinda societății. Noi suntem oglinda felului în care alegem să ne tratăm profesorii.

Carmen DEACONU