„Arta este trăirea, libertatea și darul prin care poți aduce bucurie și speranță în sufletul oamenilor”

* dialog cu artistul plastic Carmen Vînău

- Orice femeie puternică ascunde și fragilități pe care nu le arată lumii. Ce parte nevăzută a drumului dumneavoastră v-a modelat cel mai profund?

- Cel mai mult m-a influențat, în drumul meu, stabilirea în Spania. Am plecat acolo cu o bursă Erasmus, cu gândul să revin după patru luni în România. Dar tot ce am întâlnit în acea țară, din punct de vedere artistic, a fost total diferit. Acolo am găsit acea artă despre care vorbea mereu tatăl meu. A fost sentimentul acela în care realizezi că ai posibilitatea să trăiești, să vezi și să simți arta cu adevărat. A fost momentul în care am trăit libertatea artei și, în același timp, împlinirea că am reușit să înțeleg tot ceea ce tatăl meu încerca să mă învețe despre ea.

Partea ascunsă a acestui drum a fost singurătatea. La 22 de ani, am decis să rămân singură într-o țară străină, fără posibilitatea de a reveni în România ori de câte ori mi-aș fi dorit. A fost o alegere care a adus cu sine o maturizare forțată, o responsabilitate forțată, acel moment în care trebuie să alegi între familie, prieteni, țara în care ai toate amintirile și speranța unui viitor frumos, plin de vise, dar nesigur. Această alegere mi-a modelat cel mai puternic drumul.

- Ați crescut într-o lume în care arta nu era doar frumusețe, ci și destin, rigoare, viață. Ce a rămas cel mai adânc în dumneavoastră din această apropiere timpurie de artă și ce ați simțit că trebuie să construiți numai al dumneavoastră?

- Da, am crescut mereu în atelierul de creație al tatălui meu. Am fost înconjurată de mari artiști, de scriitori, de profesori, de studenți, de elevi. Am ascultat mereu ce gândesc și ce simt ceilalți despre artă. Pentru mine, această apropiere a fost și o formă de cercetare, de ascultare, de înțelegere a tuturor modurilor în care poate fi trăită arta.

Arta a fost pentru mine un drum așezat, pe care a trebuit să merg. Nu am căutat niciodată altceva. Nu au existat sacrificii în sensul greu al cuvântului, pentru că am privit arta ca pe ceva familiar, firesc, ușor și plăcut. Ea a făcut parte din felul meu de a simți.

Nu am privit arta ca pe un sacrificiu, ci ca pe o datorie de a transmite mai departe tot ce am învățat. Am simțit că trebuie să construiesc un mod aparte de a-i apropia pe elevi de artă. Am înțeles că arta nu înseamnă doar studiu sau apropiere de perfecțiune. Arta este interpretarea ta, trăirea ta, felul tău de a fi în legătură cu natura și cu toate detaliile unei lucrări. Trebuie să fie ceva profund personal, unic. Prin artă ai posibilitatea să fii liber și să exprimi ceea ce simți cu adevărat. De aceea încerc mereu să-i îndrum pe elevi să fie deschiși, receptivi la frumos, atenți la detaliile vieții și la felul în care își pot transmite propriile trăiri prin artă.

- Există femei care învață devreme să-și poarte vulnerabilitatea în tăcere, mai ales în lumi puternice, competitive, apăsate uneori de orgolii și nume mari. Unde ați ascuns, de-a lungul anilor, partea aceea fragilă din dumneavoastră și cine a avut voie să o vadă cu adevărat?

- Poate că, datorită destinului meu și faptului că tatăl meu a fost artist și profesor, am privit întotdeauna arta ca pe ceva familiar, dar și ca pe o răspundere aparte. Am înțeles de la tatăl meu și de la profesorii pe care i-am avut că trebuie să fii mereu prezent în artă cu ceva nou, creativ, personal. Această permanentă căutare artistică este esențială și o regăsești întotdeauna în atelierul de creație. Fiecare expoziție personală cere și un anumit sacrificiu interior.

Partea mea fragilă a avut voie să o vadă, înainte de toate, tatăl meu. În el am găsit siguranță și protecție. A avut voie să o vadă și copilul meu, pentru că și el a ales drumul artei. Am încercat să-l fac să înțeleagă că avem voie să greșim în artă, că arta nu înseamnă perfecțiune, ci un dar aparte prin care putem oferi publicului trăiri frumoase, pozitive, speranță.

Cred că arta este și o datorie față de public. Prin artă devii, într-un fel, un profesor al sentimentelor. Aducem bucurie, speranță, lumină în sufletul oamenilor.

- Privind spre tinerețea dumneavoastră și apoi spre femeia matură de astăzi, ce simțiți că s-a frânt, ce s-a așezat și ce a rămas viu, neînvins, în felul în care iubiți, creați și mergeți mai departe?

- Privind spre tinerețe, nu simt că s-a frânt nimic. Simt doar că s-a așezat tot ceea ce am învățat până acum și că pot transmite mai departe elevilor mei. A rămas viu sentimentul că arta este o parte din mine, nu o obligație. Nu este ceva ce „trebuie” să fac, ci o necesitate a spiritului meu.

A rămas vie și bucuria de a-i îndruma pe elevi să înțeleagă arta. Arta nu este doar ceva care se învață teoretic. Trebuie să avem curajul să o privim ca pe un dar aparte de la Dumnezeu, prin care reușim să transmitem bucurie, armonie și tot ceea ce este pozitiv către ceilalți.

- Cum trăiți întâlnirea dintre toate rolurile care vă definesc — artistă, profesoară, organizatoare de lumi culturale, fiică și mamă? Unde vă simțiți cel mai întreagă și unde v-a durut cel mai mult să vă împărțiți?

- Mă simt bine în toate aceste roluri, pentru că fiecare are importanța lui și toate fac parte din viața unui artist. Cred că trebuie să fii și profesor, pentru că ai datoria să transmiți mai departe tot ce ai reușit să acumulezi artistic. Dar trebuie să fii și artist, nu doar profesor. Această meserie se transmite în atelierul de creație, nu doar prin explicații. Un copil trebuie să vadă cum ajungi la anumite calități artistice. Este o cale mult mai rapidă pentru evoluția lui, pentru înțelegerea și preluarea informației.

Și organizarea face parte din acest complex artistic. Trebuie să știi să prezinți arta, să expui, să atragi publicul. Toate aceste roluri țin de activitatea complexă a unui artist.

Am încercat mereu să caut echilibrul între artă și familie. Am avut un exemplu foarte bun în tatăl meu. Prin el am înțeles că arta nu cere neapărat sacrificiul suprem, nu trebuie să alegi între artă și familie. Se poate trăi frumos și în echilibru, chiar dacă nu este întotdeauna ușor.

- Cum ați vrea să arate lumea în care fiul dumneavoastră va deveni bărbat? Ce ați spera să înțeleagă, cu adevărat, despre femei — despre feminitate, delicatețe, vulnerabilitate și acea forță tăcută care nu se spune, dar ține uneori totul în picioare?

- Este o întrebare grea pentru mine, o întrebare foarte complexă, dar care uneori se poate exprima în puține cuvinte: femeia trebuie să fie liniștea lui. Atunci când găsești liniștea sufletească, totul devine armonie. Iar tot ceea ce este în jurul tău se poate transforma în fapte frumoase, în împliniri, în sens.

- Dacă ați putea așeza în inima lui Juan un singur adevăr care să-i lumineze toată viața felul de a privi iubirea, femeia și fragilitatea omenească, care ar fi acela?

Dacă aș putea așeza un singur adevăr în inima lui Juan, aș pune acolo dorința de a fi înconjurat doar de oameni sinceri, cu o gândire curată și corectă.

- Faceți, pentru o clipă, un exercițiu de imaginație: este seara primului mare concert în care numele lui Juan stă singur pe afiș. Sala așteaptă, luminile se aprind, iar dumneavoastră îl priviți din sală. Ce simte atunci, dincolo de mândrie, inima unei mame care știe câtă iubire, câtă teamă și cât din propria ei viață au ajuns, nevăzut, până în acel moment?

- În acea seară magică, aș simți doar liniște sufletească și recunoștință către Dumnezeu că are grijă de el.