„Ca femeie, aș alege, pe lângă indispensabila onestitate, eleganța comunicării”

* dialog cu Monica Coțofan, profesor de limba română la Colegiul „Vasile Alecsandri” din Iași

În fiecare an, odată cu luna martie, Ziarul Evenimentul Regional al Moldovei păstrează un gest de prețuire: oferă, în dar, interviuri cu femei care au ridicat proiecte îndrăznețe și au schimbat, prin muncă și consecvență, lumea din jurul lor. Am stat de vorbă cu Monica Coțofan, profesor de limba română la Colegiul „Vasile Alecsandri” din Iași despre onoare, eleganță, profesionalism și feminitate.

- Ce cuvânt v-ar descrie cel mai bine ca profesoară  și ce cuvânt v-ar descrie ca femeie, în afara școlii?
- E dificil să separ ființa mea pe cele două coordonate sugerate de întrebare căci mă simt împlinită, ca femeie, prin condițiile de soție, mamă și profesoară, deopotrivă. Dacă încerc esențializarea mea profesională într-un singur cuvânt, cred că acela ar fi „onestitate”. Am fost mereu onestă cu elevii mei, am vrut să simtă în mine un om deschis, prezent pentru ei, le-am spus ce pot face în sprijinul lor, care sunt valorile mele și peste ce nu aș putea trece. Am transferat onestitatea dialogului cu elevii și în cel cu părinții lor, iar în comunicarea cu profesorii, colegii mei, am ales mereu calea sincerității. E greu să fii onest atunci când spui și ceea ce nu e bine, când ceri, când analizezi; de aceea onestitatea profesională are costurile ei, dar are și avantajul de a te face să te simți împlinit, când, la final, tragi linia și socotești ce ai făcut. Ca femeie, aș alege, pe lângă indispensabila onestitate, eleganța. Nu cea vestimentară, deși, ca orice femeie, am fost preocupată de ea, ci eleganța comunicării. Nu știu dacă cei care mă cunosc m-ar asocia acestor cuvinte, dar așa am sperat să fiu.

- Care e o amintire din clasă pe care o purtați ca pe un talisman?
- Nu există o amintire, ci sute de amintiri. Fiecare zi, pentru un profesor, aduce câte un talisman de purtat pe drumul vieții. Fiecare copil oferă și, uneori, nici nu știe ce oferă. Esențial pentru mine, de pildă, este să știu că, în fiecare clipă, cineva, din oricare dintre generațiile care mi-au trecut prin viață, ar putea găsi clipa unui gând pentru mine. Cel mai frumos cadou de ziua mea, de pildă, sunt aceste clipe de gând, față de care am o uriașă recunoștință.

- Cum sunt elevii de azi: ce fel de curaj au și ce fel de fragilitate?
- Elevii de azi sunt, de fapt, ca elevii tuturor generațiilor: la fel de curajoși și de fragili, și e rostul nostru să îi învățăm curajul și să le protejăm fragilitatea. Doar că trăiesc într-o lume diferită, cu provocările ei, pe care noi, profesorii, trebuie să le depășim.

- Ce vi se pare că le lipsește cel mai mult din lumea noastră?
- Aici răspund fără ezitare: onoarea! E greu să îi mai convingem azi, pe copii, că onoarea este o sinteză a celorlalte valori, căci trăiesc între modele care au anulat definitiv onoarea. Întoarcerea la epocile omului de onoare, ale cuvântului de onoare, ale dramei de a-ți pierde onoarea, ale datoriei de a apăra onoarea nu mai poate fi făcută decât prin literatură. Acolo, onoarea e vie și modelatoare și de acolo poate fi recuperată.

Și cum îi învățăm? Cum le explicăm? Cum o definim?
- Onoarea înseamnă să ai un cod clar de valori, de la care să nu te abați, să fii integru, să respecți ceea ce promiți și să promiți responsabil, să te ghidezi după principii, nu după conjuncturi, să fii mereu în acord cu credințele tale.
Onoarea se educă și se construiește; e reper și orizont, îți dă independență, dar și sens între ceilalți.
- Ce lecturi vă sunt „acasă” și ce carte ați pune în mâna fiecărui adolescent, dacă ați avea dreptul la un singur titlu?
Eu sunt, prin natura profesiei mele, un cititor profesionalizat, de aceea orice lectură mi se pare necesară și am învățat să fac din fiecare carte un câștig, chiar și din acelea care nu m-au emoționat și nu au generat plăcerea lecturii. Cred că „Micul prinț” e o carte a tuturor vârstelor.

- Ce pasiuni vă fac fericită și ce regret revine fără să vă întrebe?
Lectura și călătoriile sunt pasiunile cele mai constante. Regret că nu am călătorit mai mult, dar o voi face de acum înainte, fie și doar prin intermediul cărților.

- Ce dor vă vine uneori, pe neașteptate?
- Trăiesc mai des, în ultima vreme, un dor de copilărie; poate vârsta să fie motivul. Mi-ar plăcea să revăd locuri, case, spații în care mi-am trăit această vârstă a fericirii depline, deși unele au devenit inaccesibile. Dar dorul ne vine nu pentru a se împlini, ci pentru a ne aminti ce lumi miraculoase ducem cu noi, în amintire și în suflet. Dorul este sămânța noastră de umanitate.

- Dacă ați putea schimba un singur lucru în lumea de azi, care ar fi acela?
- Mi-ar trece prin minte gândul de a-i păstra veșnic lângă noi pe cei dragi, dar l-aș alunga pentru că am înțeles rosturile vieții. Aș încerca să schimb niște oameni, dar lumea e frumoasă așa cum e.

A consemnat Maura ANGHEL

Martie e despre flori – dar, pentru noi, e și despre curajul care nu se vede din prima: profesoare, medici, antreprenoare, artiste, cercetătoare, mame, voluntare, lideri discreți ai comunității. Femei care nu cer aplauze, dar lasă urme. Interviul devine, astfel, un loc al recunoașterii: le ascultăm, le păstrăm povestea limpede și o împărtășim mai departe, cu cititorii.