„Inocența și bucuria există în continuare în fiecare dintre noi”

În fiecare an, în luna martie, Ziarul Evenimentul oferă în dar, în semn de prețuire, interviuri cu femei care au ridicat proiecte îndrăznețe și au schimbat, prin muncă și consecvență, lumea din jurul lor. Astăzi stăm de vorbă cu Raluca Zaharia, dirijorul Corului de Copii al Operei Naționale Române din Iași.

- Există oameni care cântă și există oameni care, fără să știe, își așază întreaga viață în muzică. Când priviți în urmă, spre femeia care erați la început, ce simțiți că ați pus, fără rest, în acest drum: iubire, sacrificiu, bucurie, tăcere, poate chiar părți din dumneavoastră pe care nimeni nu le-a cunoscut vreodată pe deplin?

- Timpul, inocența, entuziasmul. Deseori mi s-a spus că sunt înzestrată cu talent și că sunt muncitoare și disciplinată. Acum, când s-au adunat deja rezultate, simt că am sacrificat nopți nedormite, gânduri care căutau răspunsuri și soluții. Spre fericirea mea, Victor (regizorul Victor Zaharia, soțul ei – n.r.) înțelege lumea în care îmi desfășor activitatea, astfel încât vine în completarea mea cu sfaturi, încurajări, îmbrățișări. Cele două fetițe ale mele au intrat natural în această lume și încerc în mod constant să găsesc un echilibru între viața de familie și profesie.

- Dirijați copii și dirijați adulți, adică însoțiți suflete aflate la începutul lumii și suflete care vin deja cu doruri, răni, pierderi și amintiri. Ce v-a învățat această întâlnire dintre inocență și maturitate despre fragilitatea omului și despre puterea muzicii de a spune ceea ce noi nu mai știm să rostim?

- Că inocența și bucuria există în continuare în fiecare dintre noi. Trebuie doar să activez entuziasmul. Deseori am menționat că unii artiști au nevoie să li se amintească menirea lor. Indiferent de vârstă, o validare imediată o aduce reacția publicului. Aplauzele activează o stabilitate emoțională și o mulțumire sufletească.
În ipostaza de dirijor mă încarc, în primă fază, cu sunetele create de ansamblul din fața mea, iar în a doua, de reacția publicului. Acea liniște care parcă respiră cu atacurile ansamblurilor, urmate de explozia aplauzelor, aduc un sentiment puternic de recunoștință că mă aflu în locul potrivit, la momentul potrivit.

- Publicul vede frumusețea, armonia, emoția unui moment care pare desăvârșit. Dumneavoastră cunoașteți însă și tremurul dinainte, și nodul din gât, și teama, și oboseala, și clipa aceea în care un suflet se sprijină pe alt suflet ca să nu se frângă. Ce rămâne în inima dumneavoastră după ce luminile se sting și sala rămâne goală?

- Pe lângă simțămintele mele inițiale, să amintim că empatizez și cu cei din fața mea. Le simt îndoielile, oboseala, distragerile, pe care trebuie să le înlătur ignorând ceea ce simt eu.
Indiferent de complexitatea repertoriului abordat, rămân cu o oboseală dulce. Spun dulce deoarece perfecționistul din mine judecă ce a funcționat și ce ar trebui corectat pe viitor. Adrenalina de după un spectacol mă determină să retrăiesc de „n” ori un moment sau mai multe momente dintr-un spectacol. Cum aș îmbunătăți, cum am putea transmite mai mult, cum aș putea ajuta artiștii într-un anumit pasaj, și tot așa, până la ore matinale.
Dar aș încheia cu mențiunea că bucuria, recunoștința și împlinirea primează și sunt factorii care mă mobilizează în îndeplinirea noilor proiecte, sarcini, spectacole.

- Un dirijor adună zeci de voci și le învață să respire împreună, dar, de multe ori, își ascunde propria emoție, propriul zbucium, propria vulnerabilitate. Cât de greu este să fiți, în același timp, sprijin pentru atâția oameni și să rămâneți întreagă în adâncul dumneavoastră?

- Am fost întrebată: dacă eu empatizez și ajut oamenii din fața mea, în încercarea mea constantă de a se simți ei bine pentru a putea transmite publicului mesajul artistic, pe mine cine mă echilibrează, cine vine în sprijinul meu? Tind să cred că mă încarcă emoțiile pe care le transmit artiștii mari sau mici și că, indiferent de prestația lor, eu empatizez cu modul în care reușesc ei să depășească niște momente cheie din actul artistic și, automat, chiar dacă apar și stângăcii, le asimilez ca fiind o învățătură la care revin cu soluții noaptea, așa cum am menționat mai devreme. Poate că latura mea nativă de a simți oamenii, ușurința de a comunica mă ajută să extrag ceea ce se întâmplă bun într-o situație anume. Dar nu pot să nu spun că viața profesională este balansată de cea familială, căci pentru mine ACASĂ chiar este acel acasă care mă reîntregește, mă echilibrează, mă liniștește.

- Sunteți mamă a două fiice care cântă și ele. Când le priviți intrând, la rândul lor, în această lume a sensibilității, a scenei și a expunerii, ce simțiți mai puternic: bucurie, teamă, recunoștință sau acea rugăciune tăcută a unei mame care ar vrea să poată feri tot ce iubește de asprimea lumii?

- Nu le feresc de etapele de îndoială, de expunere. Pe Eva am încurajat-o să meargă spre Artele Vizuale, descoperind această ușurință de a se exprima plastic încă din anii de grădiniță. Iris urmează, momentan, tainele pianului, pe care încă îl descoperă.
Cu scena, cu refuzul artistic le-am „călit” de la vârste fragede. Eu cred foarte mult că fiecare își are locul său în viață.
Le obișnuiesc deja cu bucuria lucrurilor bine realizate și cu dorința de a se perfecționa, de a se mobiliza mai bine în ceea ce urmează să facă.

- Trăim într-un timp care aleargă, consumă repede, ascultă puțin și uită ușor. Cum mai poate crește muzica adevărată într-o lume care pare să nu mai aibă răbdare cu liniștea, cu adâncimea, cu interiorizarea din care se naște arta? Și ce pierde omul atunci când nu mai știe să tacă pentru a auzi?

- Clipa vine cu profunzimea momentului. Trebuie să încurajăm întrunirile, să găsim contextul de conectare. Detaliul punctat de dvs., și anume ASCULTAREA, vine o dată cu vârsta, cu dezamăgirile, cu așteptările, cu împlinirile. Și aici ar fi ideal să intervenim noi, cei care deja știm cum să ne conectăm, și să comunicăm mult cu generațiile viitoare și să le transmitem celor tineri din cele întâmplate nouă, chit că ei încă nu au dezvoltat răbdarea. Și o putem face cu blândețe și constanță. Mai am crezul că și noi, la rândul nostru, ne putem reinventa și redescoperi doar divulgând din pașii urmați pe drumul personal.

- Există o formă de iubire pe care numai cei care formează oameni o cunosc cu adevărat: aceea de a-i vedea crescând, plecând, luminând alte scene, în timp ce o parte din tine rămâne pentru totdeauna în ei. Când vă gândiți la copiii și la adulții pe care i-ați purtat prin muzică, ce simțiți că ați lăsat, nevăzut, în sufletul lor?

- Perseverență, implicare, determinare, atenție la detalii, dorința de a se perfecționa, creativitate, corectitudine, diplomație. Și nu o spun eu, ci sunt atribuțiile menționate de părinții care mi-au mulțumit pentru ceea ce am sădit în copiii lor pe parcursul anilor, părinți care au descoperit în copiii lor aceste calități după ce au petrecut timp în preajma mea.
Le mulțumesc pentru feedback și îi sunt recunoscătoare Bunului Dumnezeu că pot da din mine din ceea ce mi-a oferit El.

- Ce v-a costat, ca femeie și ca mamă, frumusețea pe care ceilalți au primit-o de la dumneavoastră prin muzică?

- Timpul. Am oferit și fac acest lucru în continuare. Dau din timpul meu și din experiența mea, și din ceea ce sunt și fac eu. Cât timp fetele mele sunt la școală, eu sunt legată de telefon, de agendă, de concepte artistice, de muzică, de studiu. Când ele sunt libere, eu sunt plecată „la copii”, la repetiții. Momentan, doar Iris, mezina, mai participă la activitățile de cor, de ateliere muzicale. Vin seara acasă și încerc să mă conectez cu fetele mele, cu viața de familie. Îmi place să fiu soția lui Victor, mama fiicelor noastre, fiica mamei mele, sora fraților mei, mătușa nepoatelor mele, prietena celor apropiați. Mă încearcă deseori sentimentul de balans. Nu știu dacă reușesc să rămân pe mijloc, dar încerc.

A consemnat Maura ANGHEL