„O partitură trăiește doar atunci când cineva o respiră din nou”

* dialog cu dirijoarea Consuela Radu Țaga despre „Ingenium”, concertul care aduce la Iași muzica a cinci compozitoare românce, despre curajul de a avea propria voce și despre partituri extraordinare care așteaptă să fie redescoperite * concertul va fi susținut de Corul „Gavriil Musicescu” al Filarmonicii Moldova pe 13 octombrie, de la ora 19, în aula BCU, în cadrul Festivalului Muzicii Românești

Există muzică pe care timpul nu o îmbătrânește, ci doar o îndepărtează, pentru o vreme, de public. „Ingenium”, concertul programat pe 13 octombrie 2026, la Iași, readuce în lumină creațiile a cinci compozitoare române din generații diferite: Felicia Donceanu, Miriam Marbé, Carmen Petra-Basacopol, Irina Odăgescu-Țuțuianu și Diana Nuțeanu-Vodă. Sub bagheta dirijoarei Consuela Radu Țaga, lucrările devin capitolele unei singure povești, care începe cu versul popular și se încheie în liniștea rugăciunii. Dirijoarea vorbește despre sensibilitatea din spatele alegerilor muzicale, despre legăturile nevăzute dintre creatoare și despre o datorie esențială a interpreților: aceea de a reda viață muzicii care merită ascultată.

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră, ca dirijor, să construiți un concert precum „Ingenium” și cât din propria sensibilitate se regăsește în felul în care ați ales și ați legat aceste lucrări?

– Privesc un concert ca pe o polifonie la scară mare, în care programul urmează arta contrapunctului și pune în valoare fiecare lucrare ca pe o voce cu adevărul ei. Așezate într-o anumită ordine, aceste voci compun o frază amplă, pe care publicul o urmărește de la primul până la ultimul acord. Totul a pornit de la titlu: ingenium semnifică ceea ce se naște odată cu omul, adică înzestrarea, spiritul inventiv, firea lui cea mai adâncă.

Cât din mine se regăsește aici? Concertul trece de la versul popular, prin jocul sonor și zborul ciocârliei, spre psalmi și rugăciune. Recunosc în acest traseu propria mea relație cu muzica: pornești de la respirație, sunet și cuvânt, pentru a ajunge la pacea interioară. Dar un program rămâne doar o idee pe hârtie până când îl preia corul. Sunt partituri exigente, care cer precizie ritmică și intonație sigură în armonii dense. Tot ce se va auzi pe 13 octombrie se naște din munca fiecărui artist aflat pe scenă.

– Felicia Donceanu, Miriam Marbé, Carmen Petra-Basacopol, Irina Odăgescu-Țuțuianu și Diana Nuțeanu-Vodă vin din generații și lumi muzicale diferite. Care este firul roșu care le unește în „Ingenium”?

– Firul roșu este curajul fiecăreia de a-și găsi propria identitate sonoră. Între Carmen Petra-Basacopol, născută în 1926, și Diana Nuțeanu-Vodă, cea mai tânără semnătură din program, se desfășoară aproape un secol, cu școli, stiluri și epoci care nu seamănă între ele. Și totuși, toate au scris pentru cor, explorând tot ce poate oferi vocea umană.

Există și legături mai discrete, pe care îmi place să le descopăr. Irina Odăgescu-Țuțuianu, de pildă, a compus lucrarea corală Despre pace pe versuri de Felicia Donceanu. Asemenea fire nevăzute transformă cinci biografii într-o filiație. Abia împreună, aceste partituri spun o poveste pe care niciuna n-ar putea-o rosti singură.

– Există o lucrare din „Ingenium” de care vă simțiți mai apropiată și care spune ceva și despre felul dumneavoastră de a înțelege muzica?

– Încheiem cu Tatăl nostru de Irina Odăgescu-Țuțuianu, iar alegerea nu e întâmplătoare. Pe acest text și-a scris prima compoziție, la 17 ani, în 1955, la cererea dirijorului Dragoș Alexandrescu. În 1996 a revenit asupra rugăciunii, de data aceasta într-un amplu poem coral, iar pe acesta îl cântăm noi.

Mi se pare frumos ca un concert dedicat compozitoarelor să se încheie cu o lucrare în care se întâlnesc începutul și maturitatea aceluiași drum creator. Alături de el așez Ciocârlia Feliciei Donceanu, pe versuri de Lucian Blaga, în care modurile populare, cromatismele discrete și efectele vocale ce imită pasărea se împletesc cu o naturalețe rară. Între liniștea uneia și lumina celeilalte se află, cred, tot ce caut într-o interpretare.

– Există în muzica românească partituri extraordinare care se cântă prea rar? Ce ar merita, în opinia dumneavoastră, redescoperit și readus mai des în fața publicului?

– Există, și nu puține. Muzica noastră corală are o bogăție pe care o cunoaștem adesea doar prin câteva titluri. La Iași s-au născut Mansi Barberis, de trei ori laureată a Premiului „George Enescu”, și Hilda Jerea, pianistă, dirijoare și compozitoare. Lucrările lor, inclusiv cele corale, se aud astăzi prea rar. Dincolo de granițe, Violeta Dinescu, eleva lui Miriam Marbé, s-a stabilit în 1982 în Germania, unde a predat compoziție la Universitatea din Oldenburg. Creația ei ar merita să fie cântată mai des și în România.

Redescoperirea nu este un gest de arhivă. O partitură trăiește doar atunci când cineva o respiră din nou. Datoria noastră este să oferim acestor lucrări noi întâlniri cu publicul. De cele mai multe ori, întâlnirea se dovedește a fi o regăsire mult așteptată.

A consemnat Maura ANGHEL