„Păpușa nu este niciodată completă când părăsește atelierul”

* dialog cu sculptorul Constantin Butoi, semnatarul expoziției de automatoane deschisă în foyerul Teatrului „Luceafărul”

În teatru, un obiect din lemn poate ajunge să respire fără să fie viu. Între schița scenografului, mâna celui care îl construiește, gestul actorului și privirea spectatorului se naște personajul. Sculptura, mecanica, automatizările și noile tehnologii schimbă astăzi felul în care poate fi imaginată o păpușă, dar nu și esența ei. Într-o lume dominată de ecrane, proiecții și inteligență artificială, tocmai urma mâinii, materia și mica imperfecțiune a unui obiect construit manual ar putea deveni mai prețioase ca oricând.

– O păpușă se naște dintr-o schiță, din lemn, dintr-un mecanism, dar ajunge să aibă personalitate, emoții și, uneori, o viață scenică mai lungă decât a creatorului ei. În ce moment simțiți că obiectul pe care îl construiți încetează să mai fie un obiect și devine personaj? Există păpuși care v-au surprins chiar și pe dumneavoastră?

– Cred că trecerea unei păpuși de la obiect la personaj se face prin colaborarea mai multor oameni: de la schița scenografului, la construirea corpului și a chipului, apoi la actorul care îi dă vocea și mișcarea și, în cele din urmă, la spectatorul care îi oferă credibilitate. Păpușa nu este niciodată completă atunci când părăsește atelierul. Da, sunt păpuși care mă surprind. După ce ajung pe scenă, observ că au o expresie sau o anumită personalitate la care nu m-aș fi gândit de la început. Uneori, actorul folosește păpușa într-un mod la care nici eu nu m-am așteptat.

– Actorul îi împrumută păpușii vocea și mișcarea, dumneavoastră îi construiți chipul și trupul, iar spectatorul îi oferă credibilitate. Cine este, până la urmă, adevăratul creator al vieții unui personaj? Și cât de mult se poate modifica o păpușă în urma întâlnirii cu actorul care urmează să o mânuiască?

– Întâlnirea cu actorul o poate schimba foarte mult. Cred că el este adevăratul creator al personajului, pentru că în mâinile lui păpușa prinde viață. În urma colaborării cu mânuitorul, din felul în care acesta o mișcă sau o privește apar idei noi la care nu ne-am gândit inițial. Atunci, păpușa poate suferi mici modificări, pentru a se potrivi mai bine personajului.

Astfel, personajul se construiește pas cu pas, prin întâlnirea dintre obiect, actor și spectator.

– Tema FITPTI din acest an este „Societatea spectacolului”, o invitație la reflecție asupra unei lumi în care imaginea ajunge uneori să conteze mai mult decât realitatea. Teatrul de păpuși funcționează tocmai printr-o iluzie asumată: știm că personajul nu este viu și totuși credem în el. Ce poate spune această artă despre nevoia noastră de autenticitate într-o societate dominată de imagini și aparențe?

– Cred că teatrul de păpuși ne arată că nu orice iluzie înseamnă falsitate. Știm că păpușa nu este vie, dar, dacă în spatele ei există emoție și adevăr, ajungem să credem în personaj.

Poate tocmai de aceea, într-o lume în care imaginea este atât de importantă, teatrul ne amintește să căutăm ceea ce se află dincolo de aparență.

Pentru mine, autenticitatea apare atunci când nu mai contează doar cum arată ceva, ci ceea ce reușește să transmită și ceea ce simțim în fața lui.

– Sunteți sculptor, dar aveți și o pasiune pentru robotică. FITPTI aduce anul acesta în atenția publicului inclusiv „Povești mecanice”, o expoziție interactivă de automatoane. Cât de departe poate merge întâlnirea dintre sculptură, mecanică și inteligența artificială? Vă imaginați un viitor în care o păpușă să poată reacționa autonom la gesturile actorului sau ale spectatorului? Și ce ar trebui să rămână, cu orice preț, în mâinile omului?

– Sunt interesat de automatizări și de mecanisme și încerc să integrez arta și mecanica în sculpturi cinetice. Automatoanele pe care le-am realizat pentru expoziția „Povești mecanice” sunt lucrări confecționate din lemn, puse în mișcare prin rotirea unei manivele de către public. În felul acesta, fiecare își spune propria poveste. În ceea ce privește autonomia unei păpuși, cred că tehnologia a ajuns deja suficient de departe pentru a face acest lucru posibil, însă nu consider că își are încă rostul în teatrul pentru copii. Chiar dacă apar materiale noi, imprimante 3D și tehnologii tot mai sofisticate, cred că lemnul și procesul clasic de prelucrare rămân principalele mele moduri de exprimare. Pentru mine, tehnologia trebuie să fie un instrument care îl ajută pe artist, nu unul care îi ia locul. Trebuie să găsim un echilibru în folosirea ei și să păstrăm în mâinile omului povestea, emoția și decizia artistică.

– Publicul vede un personaj care merge, privește, râde sau face un gest aproape imposibil. În spatele acestor câteva secunde de magie se află însă ore de proiectare, calcule, încercări și soluții tehnice. Care a fost cea mai îndrăzneață provocare pe care v-a lansat-o un regizor și cum reușiți să transformați o idee aparent imposibilă într-o mișcare firească pe scenă?

– Provocări de acest gen apar la majoritatea spectacolelor. Pot apărea la decoruri, când dintr-un spațiu foarte mic trebuie să iasă un obiect mare, sau la păpuși: personaje-păsări ale căror aripi trebuie să se deschidă pentru zbor și apoi să se plieze, flori care se deschid și se închid, marionete cu foarte multe fire. Nu toate ideile funcționează din prima, dar cu fiecare încercare sunt mai aproape de soluția potrivită. Cred că partea frumoasă este că spectatorul nu trebuie să vadă toată această muncă. El trebuie să vadă doar un personaj care se mișcă firesc. Dacă reușesc acest lucru, înseamnă că mecanismul și-a făcut bine treaba.

– FITPTI aduce la Iași artiști și spectacole din numeroase țări, fiecare cu propriul limbaj vizual și propriile tehnici de animație. Privind această diversitate, încotro credeți că se îndreaptă teatrul de păpuși? Mai are loc păpușa tradițională, construită manual, într-o lume a spectacolelor multimedia, a roboților și a realității virtuale? Sau tocmai imperfecțiunea ei, urma mâinii creatorului, o face de neînlocuit?

– Teatrul de păpuși poate încerca multe direcții fără să renunțe la cele vechi. Tehnologia va aduce lucruri noi, spectacolele vor folosi tot mai mult proiecții, ecrane LED în locul fundalurilor și alte mijloace moderne, însă nu cred că păpușa construită manual va dispărea.

Publicul va avea în continuare nevoie de această apropiere de obiectul real.

Poate că tocmai într-o lume în care suntem înconjurați de imagini digitale, o păpușă construită manual, cu imperfecțiunile ei, pe care o vezi și aproape simți că ai putea să o atingi, va avea și mai multă valoare.

A consemnat Maura ANGHEL