„Puterea mea vine din sensibilitate dirijată cu fermitate, exact ca atunci când un cor cântă într-o nuanță foarte mică, un pianissimo, cu o intensitate care taie respirația”

„Puterea mea vine din sensibilitate dirijată cu fermitate, exact ca atunci când un cor cântă într-o nuanță foarte mică, un pianissimo, cu o intensitate care taie respirația”

Înaintea fiecărui sunet există o clipă de tăcere în care inimile se caută. Din acea clipă se naște muzica, iar din muzică, o formă de comuniune care vindecă, unește și ridică. Într-un dialog emoționant, lectorul universitar Consuela Radu Țaga, dirijoarea Corului „Gavriil Musicescu” al Filarmonicii „Moldova” Iași vorbește despre arta de a nu pierde niciun suflet pe drum și despre puterea fragilă, dar copleșitoare, a celor care transformă respirația în lumină și sunetul în adevăr.

- Când urcați la pupitru, ce se schimbă în dumneavoastră mai întâi: respirația, liniștea sau felul în care auziți lumea?

- Cred că primul lucru care se transformă este respirația. Din simplu act fiziologic, devine element de conectare cu ansamblul. Respir într-un metronom interior pe care corul îl citește imediat, se conectează la el. Este primul semn că individualitatea mea cedează locul unei ascultări colective: nu respir doar „eu”, ci respirăm împreună. Acest gest împărtășit creează o liniște activă,  care nu presupune absența sunetului, ci prezența atenției și imensul ei potențial. În același timp, încep să aud lumea la un nivel diferit: nu mai e o percepție auditivă pasivă, sau en passant, ci un audit extins, în care fiecare partidă vocală, fiecare nuanță timbrală se integrează unui sens pe care îl susținem împreună. Această trecere, de la respirație la liniște și apoi la ascultare extinsă, este chintesența momentului în care preiau conducerea ansamblului în mod real. Intru în spațiul unui ritual în care dimensiunea lui a auzi se preschimbă organic în a asculta!

- Cum ați descrie „sunetul” corului Filarmonicii ca pe un portret de om: ce trăsătură îl definește și ce trăsătură îl surprinde?

- Este o provocare, mulțumesc! Îl vizualizez ca fiind chip matur, plin de noblețe și căldură. Trăsătura definitorie este profunzimea lirică, alături de o generozitate sufletească aproape palpabilă, specifică de altfel poporului român. E un portret viu, cu ochi blânzi, dar cu o coloană (a infinitului) solidă. Ceea ce l-ar putea surprinde ar fi o abordare rece, obiectivă, o analiză corectă a demersului muzical, lipsită de tonul liric, nostalgic, de receptarea emoțională, cea care face să se creeze poduri trainice de gând, de comunicare, de comuniune. â

- Într-un cor, fiecare voce are un adevăr al ei. Care e secretul prin care transformați diferențele în unitate, fără să pierdeți niciun suflet pe drum?

- Secretul este ascultarea activă, ascultarea adevărată, profund empatică, în directă corelație cu urmărirea, pas cu pas, a unei viziuni foarte clare a ceea ce doresc să obțin. Fiecare individ are contribuția sa în ansamblu, fiecare voce își aduce adevărul său: timbrul unic, emoția personală, fragilitatea proprie – iar eu nu strivesc aceste diferențe, ci le respect, le pun în lumină, apoi le ghidez spre un centru comun. Fără a pierde niciun suflet înseamnă să creezi un spațiu de încredere: «Aici ești văzut, aici ești ascultat, aici ești necesar». Unitatea nu e uniformitate, ci armonie conștientă, o alegere colectivă de a sluji muzica mai presus de ego. Am învățat asta și din experiența mea ca femeie dirijor: forța adevărată vine din vulnerabilitate împărtășită.

- Există un moment din repetiții, o fracțiune de secundă, în care simțiți că muzica se așază „la locul ei”. Cum arată acel moment pentru dumneavoastră?

- E ca un hiatus colectiv care apoi se eliberează perfect sincronizat. Ochii se întâlnesc, umerii se relaxează imperceptibil, iar sunetul, până atunci o sumă de eforturi, devine un singur organism viu, pulsatoriu. Pentru mine arată ca o lumină interioară care se aprinde brusc: o fracțiune de secundă în care timpul se dilată, sonoritatea «se așază», nu doar tehnic, ci ontologic, la locul lui în universul lucrării interpretate. Atunci știu că am atins adevărul muzical. E un moment de grație pură, efemer și etern în același timp.

- Ce v-a învățat meseria aceasta despre fragilitate și putere — două lucruri care, în muzică, par să stea mereu foarte aproape?

- Fragilitatea și puterea se află într-un dialog permanent în muzică. Fragilitatea mă învață să respect momentul prezent, să știu că orice expresie poate fi pierdută dacă nu este hrănită cu atenție necontenită și studiu consecvent. Dirijorul de cor are privilegiul, dar și responsabilitatea, de a lucra cu un instrument viu. Spre deosebire de un instrument din aparatul orchestral, care răspunde prin mecanisme acustice precise și previzibile, vocea umană este un teritoriu sensibil, permeabil emoției, oboselii, stării interioare, memoriei afective. Ea nu produce doar sunet, ci sens. Puterea, în acest context, nu este controlul asertiv al ansamblului, ci curajul de a expune adevărul muzical. Dirijorul trebuie să fie atât arhitectul unor construcții sonore robuste, cât și protectorul acelor sunete care se deschid în sensibilitate pură. Această balanță continuă face ca fragilitatea și puterea să nu se excludă, ci să se sprijine reciproc. Ca femeie, această lecție este chiar și mai vie: am refuzat ideea că trebuie să «devin dură» ca să fiu luată în serios. Puterea mea vine din sensibilitate dirijată cu fermitate, exact ca atunci când un cor cântă într-o nuanță foarte mică, un pianissimo, cu o intensitate care taie respirația.

- Dacă ați putea lăsa publicului o singură invitație după concert, care ar fi fraza pe care ați spune-o încet, ca un biss interior?

- „Păstrați această sonoritate în inima voastră – ea vă aparține acum”. Este o invitație nu doar la introspecție, ci la prezența conștientă: să nu părăsească universul sonor din sala de concert odată cu ultimul acord, ci să conducă lucid acea respirație profundă și acel mesaj cathartic în propria lor viață.

A consemnat Maura ANGHEL