Bătălia pentru forța de muncă. De ce muncitorii din construcții aleg Occidentul, iar șantierele din Iași se bazează pe nepalezi

Șantierele din Iași rămân fără muncitori români. Cei calificați aleg Occidentul, unde salariile ajung la peste 22 de euro pe oră, în timp ce pe piața locală aceleași meserii sunt plătite cu 4.000–8.000 de lei net pe lună. Golul este umplut cu muncitori nepalezi și asiatici, aduși contra cost de firmele de construcții. O soluție de avarie care nu rezolvă criza, ci o adâncește. 

Pe șantierele din Iași, vocea românească e tot mai rară. În locul echipelor de zidari din Vaslui sau Botoșani, tot mai des se aud strigăte în nepaleză. Companiile de construcții aduc forță de muncă din Asia, plătind agenți de recrutare și costuri suplimentare, pentru că altfel șantierele ar rămâne complet pustii.

Explicația este simplă. Un muncitor ieșean necalificat câștigă între 4.000 și 6.000 de lei net, iar unul calificat urcă la 7.000–8.000 de lei, cu excepții rare până la 9.000. În Occident, aceeași muncă este plătită cu 13,5–22 de euro pe oră, ceea ce înseamnă 35.000–58.000 de euro anual. Alegerea muncitorilor nu mai lasă loc de dileme: își iau bagajele și pleacă.

Firmele din Iași încearcă să supraviețuiască prin import de forță de muncă. Nepalezii, indonezienii sau bengalezii devin noua imagine a șantierelor. Dar soluția nu este una magică: acești muncitori vin cu costuri mari de recrutare și cu provocări de integrare culturală și profesională. În plus, fluctuația rămâne ridicată – și ei caută mereu oferte mai bune în alte țări.

Între timp, orașul plătește prețul lipsei de viziune. Drumuri rămase în praf, clădiri ridicate doar pe jumătate, investiții europene întârziate. Iașul visează la modernizare, dar realitatea este că fără oameni care să lucreze pe șantiere, viitorul rămâne o machetă prăfuită pe biroul administrației.

Migrația masivă către Vest și importul de muncitori asiatici arată un adevăr dureros: România nu mai este atractivă nici pentru propriii cetățeni. Patronatele se plâng de lipsă de personal, dar nu pot oferi pachete salariale competitive. Statul promite programe de calificare, dar în realitate meseriașii dispar, iar respectul pentru meserii rămâne doar o lozincă.

În final, întrebarea nu mai este „cine va lucra pe șantierele din Iași?”, ci „mai poate construi Iașul un viitor durabil pe spatele nepalezilor?”. Dacă răspunsul rămâne în aer, șantierele abandonate și proiectele amânate vor deveni monumentele unei administrații care a pierdut bătălia pentru propria forță de muncă.