Blocurile vechi ale Iașului și pragul din 4 martie 1977. De la pavilioane, la ansambluri rezidențiale

* când ieșenii spun „bloc vechi”, de cele mai multe ori se gândesc la anii ’60-’80 * în evidențele publice, Iașul are locuire colectivă consemnată încă din anii ’20 * cutremurul din 4 martie 1977 a schimbat total regulile de proiectare seismică

În Iași, „povestea blocurilor” începe înainte de comunism și înainte ca orașul să fie umplut de cartiere mari. Într-o analiză realizată pe baza listelor publice ale imobilelor, apare un detaliu care schimbă perspectiva: în municipiu sunt consemnate 45 de imobile de tip „bloc” construite înainte de 1950, iar 41 dintre ele sunt plasate în anii ’20. Asta înseamnă că „cele mai vechi blocuri” ale Iașului nu sunt turnuri, ci clădiri joase, adesea de tip pavilionar, trecute ca funcționale încă din 1920–1928. Practic, o bucată de locuire colectivă care a trecut deja de 100 de ani.

Din anii ’20, Iașul urcă spre deceniul postbelic cu un salt numeric clar. În intervalul 1950–1959 au fost construite peste 120 de blocuri. Este vorba despre perioada în care intră și un reper de memorie urbană: „blocurile rusești”, adică un grup de 8 imobile ridicate de angajații CFR, în zona Păcurari, într-un model care n-a fost reluat ulterior. Denumirea de „rusești” a rămas ca etichetă de epocă, un amestec de stil, context istoric și povești transmise între generații, chiar dacă, în teren, vorbim despre clădiri mici, mai apropiate de „locuințe colective” decât de blocurile masive de mai târziu.

Adevărata explozie a venit în deceniile următoare. Între anii 1960 și 1969 au fost construite peste 660 de blocuri și alte 620 în următorii zece ani. Cu alte cuvinte, până să intre Iașul în anii ’80, orașul își schimbase deja definitiv aspectul, iar locuirea colectivă a devenit regulă, nu excepție.

În acest film al cifrelor, cutremurul din 4 martie 1977 a fost un prag, momentul în care statul a revizuit serios felul în care s-au proiectat clădirile. Parametrii mișcării din 1977 au arătat diferit față de ce se lua în considerare în normativele anterioare, ceea ce a împins schimbări de proiectare și standarde. În limbajul de zi cu zi, asta s-a comprimat într-o formulă simplă, folosită până azi: „blocuri de dinainte” și „blocuri de după 1977”.

Așa a intrat Iașul în faza care a rămas dominantă în peisajul urban: valul comunist complet, din care există peste 3.100 de blocuri, cu 4.200 de scări și aproximativ 98.000 apartamente. Adică masa compactă care a umplut cartierele și a fixat imaginea Iașului „de bloc”.

După Revoluție, ritmul nu mai vine dintr-un singur program centralizat, ci dintr-un mozaic de proiecte însumând peste 100 de ansambluri rezidențiale.

Orașul se vede cel mai clar atunci când îl citești pe straturi. De la pavilioanele interbelice care au trecut de 100 de ani, la „blocurile rusești” din anii ’50 și la valul masiv al cartierelor comuniste, fiecare etapă a lăsat în urmă nu doar clădiri, ci și un mod de a locui, de a împărți spațiul, de a trăi orașul. Iar 4 martie 1977 rămâne, peste timp, linia invizibilă care a schimbat regulile și a făcut ca anul construcției să devină, pentru orice ieșean, o întrebare firească înainte de a cumpăra, a repara sau a investi.

Astăzi, când Iașul crește prin ansambluri noi, discuția despre locuire nu mai poate ocoli două realități: orașul are un patrimoniu locativ uriaș „de dinainte”, care îmbătrânește, și un val „de după”, care se multiplică în proiecte tot mai dese.

Dan DIMA