Despre trădări blânde și legăminte încă sfinte

Au trecut zilele Paștelui și parcă m-am întors dintr-un pelerinaj în mine însămi. N-a fost un drum greu, dar a fost unul tăcut. Am lăsat să ardă lumânările, am tăcut mai mult decât am vorbit și m-am privit de sus, din colțul cel mai înalt al conștiinței. Acolo unde se vede totul – mai ales trădarea de sine.

M-am încredințat Luminii așa cum o face un copil care pune capul în poala mamei. Cu toată sinceritatea, cu toate rănile deschise, cu tot dorul de a fi iertată. M-am așezat în genunchi în fața propriei vieți și am spus „da” unei versiuni mai curate a mea, fără teamă, fără scuze.

Și totuși, Iuda n-a plecat. Nu pleacă niciodată. Are chipul unor reflexii vechi, al neîncrederii în noi, al vechilor nevoi de validare. E în gestul acela mic prin care alegem din nou să ne ignorăm ca să nu deranjăm. E în „lasă că merge și-așa” spus în fața unei alegeri despre care știm că nu ne onorează. E în nevoia de a fi plăcuți în loc de a fi veridici.

Ne-am trădat deja. Ne-am dezis deja. Nu în fapte mari și scandaloase, ci în gesturi mărunte și aproape invizibile. Ne-am trezit că vorbim pe un ton care nu este nostru doar ca să ieșim repede din conversație. Ne-am prins renunțând la o practică care ne aducea pace doar ca să câștigăm un ceas în plus pentru „lucrurile urgente”. Am spus „Da” când inima voia să strige „Nu”. Am acceptat ceea ce nu ne mai hrănește sufletul din vechea frică de a nu răni. Pe alții..., însă rănindu-ne pe noi. 

Am făcut legăminte în noaptea Învierii. Mereu le facem. Le-am simțit sfinte. Le simțim și acum, dar le-am pătat deja cu stângăcii și oboseli. Nu ne pedepsește nimeni pentru asta, știm. Doar că simțim greutatea acestor pași strâmbi ca o rochie prea frumoasă pe care o purtăm cu pete pe tiv.

Și totuși, nu renunțăm. Lumina nu e un foc de artificii de o noapte, e o alegere de fiecare zi. E puterea de a spune: „Azi o iau de la capăt. Azi îmi promit din nou să-mi fiu credincios”. Nu-i un drum al perfecțiunii, ci al întoarcerii blânde către noi.

Ce ne-a rămas după Paște? A rămas această conștiință vie, care nu ne lasă să adormim la loc. A rămas dorința de a trăi frumos, chiar dacă asta înseamnă uneori să mergem mai încet, mai singuri sau mai împotriva curentului. A rămas recunoștința că am știut să ne încredințăm, chiar și pentru o clipă, unei Lumini care nu cere nimic,  dar schimbă totul.

Ne întoarcem iar și iar în noi. Nu ca să ne condamnăm, ci ca să ne ținem de mână. Iuda e acolo, în umbră. Dar și Iubirea e acolo. Iar noi învățăm să le vedem pe amândouă, fără să ne mai mințim și fără să ne mai părăsim. Și poate asta e adevărata Înviere.

Maura ANGHEL