Dragobete, tânărul care „dezleagă” iubirea

* sărbătorit pe 24 februarie, Dragobetele revine an de an ca o contrapondere locală la Valentine’s Day * este o zi cu rădăcini în folclor, legată de începutul primăverii, de îndrăgostire și de promisiunea unui nou ciclu al naturii * legenda spune că Dragobete a fost fiul Babei Dochia

În fiecare an, pe 24 februarie, Dragobetele reapare ca o punte între două lumi: România vechilor obiceiuri și România urbană, conectată la trenduri globale. Pentru unii, e „Valentine’s Day-ul nostru”, pentru alții e o zi care refuză să devină doar un pretext comercial și încearcă să rămână un semn de primăvară: un fel de prag simbolic peste care treci cu inimă ușoară.

Legenda Dragobetelui -- fiul Babei Dochia și „logodnicul păsărilor”

În folclor, Dragobetele apare adesea ca un tânăr frumos și năvalnic, asociat cu iubirea, cu înnoirea și cu energia începuturilor. În unele variante populare, el este fiul Babei Dochia, personajul care marchează trecerea iernii, iar Dragobetele devine, simbolic, exact opusul: vestea că viața se întoarce în lume. De aici și supranumele răspândit în tradiție – „logodnicul păsărilor”: se spune că în această zi păsările își caută perechea și își încep cuiburile, iar oamenii, după același model al naturii, își „dezleagă” inimile spre iubire.

Legenda păstrează și o idee care a prins puternic în imaginarul colectiv: Dragobetele nu e doar despre romantism, ci despre curajul de a alege, despre începutul unei legături „cu voie bună”, fără constrângere. În satul românesc, asta se traducea în întâlniri, alergări, jocuri, priviri și semne pe care comunitatea le înțelegea: Dragobetele era și o zi în care tinerii se vedeau altfel, cu șansa unei apropieri care să conteze.

De la ritual, la oraș

În tradiția populară, Dragobetele era asociat cu începutul unui timp „însuflețit”, când natura se trezește, iar comunitatea iese din ritmul închis al iernii. În funcție de zonă, tinerii se adunau, plecau după primele flori ale anului, apoi reveneau în sat cu rumoare și voie bună. Iubirea, în această logică, era și un fapt social: o zi care scotea oamenii din izolare și îi punea față în față.

Dragobetele trăiește mai ales în orașe ca o sărbătoare de atmosferă: o zi în care cuplurile își fac planuri fără presiunea unui „standard” importat, iar cei singuri își permit să privească ziua ca pe un început blând, nu ca pe o datorie sentimentală. În centre universitare precum Iașul, Dragobetele prinde tocmai pentru că se așază într-o perioadă aglomerată și oferă o pauză scurtă: o plimbare, o cafea bună, o floare timpurie, un mesaj care nu cere spectacol.

Diferența față de Valentine’s Day nu e doar de dată, ci de nuanță. Dragobetele nu cere neapărat declarații grandioase; își păstrează, chiar și în varianta modernă, o naturalețe: iubirea ca gest mic, ca semn de „sunt aici”, ca promisiune că primăvara se poate începe în doi.

Poate de aceea Dragobetele rezistă: nu concurează direct cu nimeni, nu se impune, nu strigă. Doar revine, în fiecare 24 februarie, cu aceeași idee simplă — că începuturile bune se fac cu delicatețe, cu un gest potrivit. Și, în legenda lui, rămâne mereu același tânăr care deschide ușa primăverii și „logodește” lumea.

Maura ANGHEL