FOTO -- Coșmarul șantierelor. Lucrările la Podul Aurel Vlaicu au dat peste cap circulația în Tătărași

* în Iași, șantierele au ajuns să dicteze viața de zi cu zi: trafic sufocat, noroi și praf pe străzi, nervi întinși la maximum * în Tătărași, lucrările la Podul Aurel Vlaicu au transformat traficul într-un haos și au împins circulația pe rute deja aglomerate * în fața Colegiului de Artă „Octav Băncilă”, intervențiile care durează de o săptămână întregesc aceeași imagine de oraș „îngropat” în disconfort

Se circulă înfiorător în Iași. Nu „greu”, nu „aglomerat”, ci înfiorător: coloane care nu se mai termină, nervi întinși la maximum și o senzație că orașul îți mănâncă timpul cu tot cu program. Peste toate, mizeria – noroi, pământ, praf și urme de șantier – ca un strat care se lipește de roți, de trotuare și de răbdarea oamenilor. E o imagine care nu mai ține de o zonă sau de un moment al zilei, ci de o stare generală: Iașul trăiește tot mai des ca un șantier permanent.

În Tătărași, „coșmarul” are, zilele acestea, un nume clar: Podul Aurel Vlaicu, la care au început lucrările de reabilitare. Crculația pe pod este blocată pe durata intervențiilor, cu rute de ocolire anunțate în zonă. Impactul s-a văzut imediat: traficul s-a revărsat pe alternative înguste, intersecțiile s-au umplut, iar cartierul a ajuns să funcționeze pe avarie, cu timpi de deplasare care explodează tocmai când oamenii trebuie să ajungă la muncă sau să-și ducă copiii la școală. În astfel de situații, fiecare minut pierdut se adună într-o frustrare colectivă, iar claxoanele devin un fel de coloană sonoră a dimineților. „Copilul meu învață la o școală din zonă. Când l-am dus la școală a trebuit să fac un ocolo imens. S-a circulat bară la bară. Dacă totuși încerci să ajungi pe jos, trebuie să traversezi tot felul de zone mocirloase”, s-a plâns Gabriela Andone, mama unui elev. La fel ca și ea, mulți părinți au ales un drum care aparține completului Green Village, însă e o soluție de compromis valabilă până când proprietarii vor coborî bariera. Problema s-a extins mult și în cartier, iar circulația pe Vasile Lupu și pe străzile învecinate este deja un coșmar din care nu poți ieși ca șofer.  

La doar câțiva kilometri distanță, în fața Colegiului de Artă „Octav Băncilă”, lucrările care țin de aproximativ o săptămână completează aceeași imagine: acces îngreunat, pietoni împinși pe ocolite, noroi întins pe carosabil, impresia că zona funcționează la limita suportabilului. Iar de aici, tabloul se lărgește și devine familiar. Veșnicile „peticeli” care apar la ore de vârf, găurile care se astupă azi și se redeschid mâine, străzile care se închid parțial exact când orașul e plin, benzile care dispar fără ca șoferii să fie avertizați din timp. Sunt intervenții mici, repetitive, care nu doar încurcă, ci erodează încrederea că se construiește ceva durabil. Ieșenii nu mai simt că drumurile sunt reparate, ci că sunt „ținute în viață” prin improvizație, cu prețul timpului pierdut și al nervilor tociți. „Nu mă supără că repară. Mă scoate din minți că repară mereu și tot murdar rămâne”, spune un șofer prins într-o coloană care avansează cu câțiva metri la fiecare schimbare de semafor. În spatele frazei e exact sentimentul care se aude tot mai des în oraș: disconfortul a devenit normalitate, iar mizeria – detaliul care îți amintește zilnic că șantierul nu e doar un loc de lucru, ci o prelungire a străzii.

În Iași, șantierele nu mai sunt o etapă trecătoare, ci un mod de funcționare. Iar când un punct-cheie ca Podul Aurel Vlaicu se închide, orașul vede, fără filtru, cât de fragil e echilibrul traficului. Dacă lucrările sunt necesare, atunci și regulile pentru a reduce disconfortul ar trebui să fie la fel de necesare: curățare reală după ziua de șantier, semnalizare care să prevină blocajul, etapizare care să nu sufoce simultan rute alternative și intervenții programate inteligent, nu aruncate în vârf, ca o surpriză neplăcută. Până atunci, Iașul rămâne prins între două realități care se bat cap în cap: un oraș care vrea să se repare și un oraș care, în fiecare dimineață, abia mai reușește să se miște.

Dan DIMA