FOTO -- Iașul în glod. În Bucium se sapă același șanț pentru a treia oară

În Iași, șantierele par să aibă o a doua viață: după ce se „închide” o lucrare, strada rămâne deschisă, apoi se redeschide. În cartierele unde s-a lucrat la canalizare, execuția ajunge să însemne calvar. Pământul scos din săpături e amestecat cu ploaia și cu roțile mașinilor, iar drumul devine o potecă de glod care îți „mănâncă” încălțămintea și îți face intrarea în curte o provocare zilnică.

O ieșeancă a cărei casă este pe strada Păun din Bucium spune că a renunțat să mai încerce să intre cu mașina pe stradă. „Îmi las mașina pe strada mare, pentru că nu pot intra la mine pe stradă. Ies cu cizme de cauciuc din curte și la strada mare mă schimb cu încălțăminte de oraș. E cumplit, de două luni așa o țin: au săpat de trei ori în aceleași locuri: au făcut un șanț, l-au acoperit, pe urmă alt șanț în același loc, l-au acoperit și acum sapă același șanț”, povestește ea. Pentru oamenii care locuiesc acolo, nu mai e vorba doar despre disconfort, ci despre acces la proprietate, siguranță și timp pierdut zilnic.

Când aceeași stradă este spartă de mai multe ori, în același tronson, explicațiile ar trebui să fie publice și verificabile: cine a proiectat lucrarea, cine a executat-o, cine a verificat-o și de ce s-a intervenit repetat. În lipsa acestor răspunsuri, ceea ce rămâne la vedere e doar rezultatul: drumul care ar trebui să fie „redat circulației” rămâne, de fapt, o zonă gri în care pietonul face slalom, copilul merge prin noroi spre stația de autobuz, iar mașina se afundă. Iar când plouă, noroiul nu e doar murdărie: devine risc de alunecare, de împotmolire, de avarie și, în cele din urmă, de izolare.

O altă nemulțumire care se repetă, dincolo de Bucium, este contrastul dintre realitatea din teren și răspunsurile primite la sesizări. „Am făcut sesizări peste sesizări la primărie și ne trimit răspuns că sesizarea e rezolvată”, spune ieșeanca de pe strada Păun. Pentru cetățeni, o formulare standard nu înseamnă rezolvare atunci când șantierul e tot acolo, iar noroiul e tot la poartă. Încrederea se rupe în momentul în care instituția declară închisă o problemă care, practic, continuă.

Din această ruptură se naște și întrebarea simplă pe care Iașul o tot amână: cât din „marea modernizare” se pierde în execuții grăbite și refaceri făcute fără capăt? Canalizarea e necesară, utilitățile sunt esențiale, dar modul în care se lucrează — decupajele repetate, refacerile provizorii, lipsa unei soluții de trecere decente — transformă investiția într-un test de răbdare pentru cei care plătesc, la final, cu nervi și sănătate.

Oamenii nu cer imposibilul, ci lucruri elementare: o planificare care să nu mai „deschidă” același șanț de trei ori, un traseu pietonal sigur până la asfalt, o compactare corectă a umpluturilor, refacerea stratului de drum la standard, plus o comunicare clară: cât durează, cine lucrează, când se închide definitiv și cine răspunde dacă lucrarea se prăbușește după prima ploaie. Și, mai ales, o verificare reală înainte de a se declara „rezolvat”.

Cazul de pe strada Păun din Bucium e simptomatic pentru un oraș în care șantierul a devenit aproape decor permanent. Iașul nu duce lipsă de proiecte, ci de finalizări curate, predictibile și respectuoase față de viața de zi cu zi. Iar până când „recepția” va însemna drum practicabil, nu doar un răspuns înregistrat, locuitorii vor continua să iasă din curți în cizme și să se schimbe la strada mare — ca într-o normalitate pe care nimeni n-ar trebui s-o accepte. Maura ANGHEL